Domnule președinte,
Eminență,
Distinse autorități civile și religioase,
Doamnelor și domnilor,
Mă bucur să mă aflu aici, în acest oraș istoric – punct de întâlnire în inima continentului – cu prilejul acestei reuniuni intitulate „La rădăcinile Europei, pentru pace și unitate”. Vă mulțumesc pentru cuvintele pline de amabilitate pe care tocmai mi le-ați adresat.
Titlul reuniunii noastre a fost, fără îndoială, inspirat de figura venerabilului Robert Schuman, pe care dorim să-l omagiem în mod deosebit astăzi, în acest centru care îi poartă numele și, mai ales, aici, în Moselle – regiunea în care a trăit mulți ani, unde este înmormântat și pe care a reprezentat-o vreme îndelungată în Adunarea Națională. Din această regiune, marcată de toate încercările și vicisitudinile secolelor al XIX-lea și al XX-lea, și-a extras el inspirația pentru a contribui la făurirea Europei de astăzi și de mâine, prin celebra sa Declarație din 9 mai 1950. Acest text marchează atât punctul de plecare, cât și punctul culminant al angajării sale de o viață în favoarea reconcilierii și unității continentului european.
Astăzi, aș dori să pornim într-o călătorie imaginară care începe de la rădăcinile Europei, traversează prezentul și privește spre viitor. Ne putem întreba: cum a fost modelat Robert Schuman de istoria acestor meleaguri, al căror fiu a fost, și cum a jucat un rol fundamental în configurarea Europei moderne, ajungând să fie considerat unul dintre părinții săi fondatori?
Este întotdeauna dificil să definim Europa, fie că vorbim despre prezentul sau despre trecutul său. Europa și-a dezvoltat treptat propria identitate de-a lungul epocilor istorice ale civilizației elenistice, ale Imperiului Roman și, ulterior, odată cu răspândirea creștinismului, integrând în timp noi culturi – inclusiv pe cele germanice și slave – și extinzându-se astfel pentru a cuprinde regiuni tot mai vaste.
Prin urmare, Europa trebuie înțeleasă mai întâi ca o realitate culturală și istorică, și abia apoi ca una geografică. De-a lungul secolelor, contururile și definițiile sale s-au schimbat, traversând perioade de dezvoltare, crize profunde și noi începuturi. O constantă poate fi însă observată în întreaga sa istorie lungă și zbuciumată: Europa a înflorit și a progresat atunci când a reușit să valorifice cele mai bune aspecte ale trecutului său și să le reinventeze în moduri noi și creative, prin intermediul interacțiunilor cu ceilalți. Într-adevăr, civilizația europeană este rodul unor interacțiuni întinse pe parcursul a mai multor secole, chiar dacă acestea nu au fost întotdeauna ușoare. Este suficient să ne gândim la prezența culturii arabe în Peninsula Iberică sau la expansiunea „Bătrânului Continent” către „Lumea Nouă”, proces care a dat naștere – uneori cu durere – unor noi forme de integrare pe continentul american.
Totuși, pentru a înțelege această istorie îndelungată, nu putem trece cu vederea un alt părinte fondator al Europei: pe sfântul Benedict, pe care sfântul Paul al VI-lea l-a proclamat patron al acesteia în 1964, descriindu-l drept „mesager al păcii, făuritor al unității, învățător al civilizației”[1]. Grija față de săraci, bolnavi și vârstnici; educația copiilor și universitățile; spitalele și medicina; arhitectura și ingineria; dezvoltarea științelor; dreptul și organizarea orașelor și a statelor înseși – atât de multe lucruri în Europa izvorăsc din influența profundă a sfântului Benedict și a călugărilor săi! Fără această tradiție monastică, civilizația europeană așa cum o cunoaștem nu ar exista. Aici, la Metz, grație în parte activității sfântului Chrodegang, se poate simți spiritul benedictin al fraternității, al comuniunii și al împărtășirii. De aici s-a răspândit cântul gregorian în toate teritoriile carolingiene, aducând armonie și frumusețe întregului continent.
Așadar, nu putem vorbi despre Europa fără a menționa creștinismul. Robert Schuman a înțeles acest lucru atunci când a scris: „Creștinismul a propovăduit egalitatea tuturor oamenilor prin natura lor – ca fii ai aceluiași Dumnezeu, răscumpărați de același Cristos –, fără deosebire de rasă, culoare, clasă socială sau profesie. A învățat despre demnitatea muncii și despre datoria fiecăruia de a o îndeplini. A recunoscut întâietatea acelor valori lăuntrice care, singure, înnobilează persoana umană. Legea universală a iubirii și a carității a făcut din fiecare om aproapele nostru, iar pe acest fundament s-au clădit, de atunci, relațiile sociale în lumea creștină”[2].
Un alt părinte fondator al Europei moderne a fost Alcide De Gasperi, care a exprimat aceeași idee, subliniind că „moștenirea europeană comună”[3] este „acea viziune morală împărtășită care preamărește persoana umană și responsabilitatea acesteia, cu spiritul său de fraternitate evanghelică, respectul față de lege moștenit de la antici, iubirea pentru frumos rafinată de-a lungul secolelor și angajarea față de adevăr și dreptate, cizelat de o experiență de o mie de ani”[4].
Departe de a fi un criteriu exclusiv religios[5], recunoașterea datoriei Europei față de creștinism ne ajută să înțelegem mai clar că deschiderea către transcendent este întotdeauna o parte constitutivă a persoanei umane și o sursă vie a civilizației.
În acest sens, articolul 17 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este de o mare importanță. Acesta solicită „un dialog deschis, transparent și regulat cu… Bisericile” și „respectă și nu aduce atingere statutului” de care se bucură Bisericile în statele membre. Principiul laicității (laïcité), care guvernează viața statelor, nu implică numai caracterul neconfesional al instituțiilor civile; el presupune, de asemenea, o cooperare autentică între toate părțile, precum și respectarea de către autoritățile naționale și europene a autonomiei Bisericilor și promovarea libertății acestora de organizare, de exprimare și de cult.
Acest lucru impune o revenire la sursele valorilor care stau la baza societății civile, și anume „valorile universale ale drepturilor inviolabile și inalienabile ale persoanei umane, libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept” (Tratatul privind Uniunea Europeană, Preambul).
În contextul multicultural actual, afirmarea caracterului universal al acestor valori – esențială pentru supraviețuirea lor – necesită atât redescoperirea rădăcinilor Europei, cât și deschiderea către dialogul cu ceilalți. Aceasta este o necesitate socială și politică dacă dorim să redescoperim locul central al persoanei umane și să conferim o substanță reală unor termeni precum libertate, democrație, pace și unitate. Din acest motiv, rămâne valoroasă invitația Papei Francisc de a aprecia complexitatea realității europene în toată bogăția tradițiilor și sensibilităților sale, „căutând să creăm o armonie constructivă, lipsită de… pretenții de putere”[6].
Această dublă mișcare – întoarcerea la rădăcini și angajarea ulterioară în dialog – ne poate ajuta, de asemenea, să restabilim un echilibru adecvat atât între drepturile înseși, cât și între drepturi și obligaţii. Așa cum ne-a reamintit mereu Papa Francisc: „Conceptul de obligaţie, la fel de esențial și complementar, nu mai pare să fie legat de o astfel de concepție despre drepturi. Drept consecință, drepturile individului sunt susținute fără a se ține seama de faptul că fiecare ființă umană face parte dintr-un context social în care drepturile și obligaţiile sale sunt legate de cele ale celorlalți și de binele comun al societății însăși”[7].
Europa contemporană intră acum într-o nouă etapă a lungii sale istorii a întâlnirilor, odată cu sosirea pe continent a atâtor bărbați și femei care fug din calea războiului și a persecuțiilor sau care caută o viață mai bună, departe de sărăcie și greutăți.
După cum am afirmat în timpul recentei mele vizite în Insulele Canare (Spania): „Demnitatea umană reclamă căi legale și sigure, operațiuni de salvare și asistență, o cooperare reală împotriva traficanților, o protecție eficientă a victimelor, procese serioase de primire și integrare, precum și politici care să permită fiecărei persoane să trăiască cu demnitate în propria țară” (Discurs adresat organizațiilor care lucrează cu migranții).
Totuși, acest lucru singur nu ar fi suficient. A primi o persoană înseamnă a o integra ca și cum ar face parte din propria familie, oferindu-i posibilitatea de a-și dezvolta talentele, abilitățile și sensibilitățile, dar și de a se implica în viața căminului. Trebuie să înțelegem semnificația istorică a ceea ce se întâmplă – și anume o întâlnire fără precedent între popoare și culturi –, fapt care ne îndeamnă să ne redescoperim rădăcinile în moduri noi și creative, ascultându-i, în același timp, cu atenție pe ceilalți. Caracterul universal al valorilor fondatoare ale Europei ne asigură că acest dialog este posibil și că el poate oferi o bază solidă societăților noastre, permițându-ne să acționăm mai eficient în favoarea păcii și a unei lumi reconciliate.
Tocmai această luciditate i-a inspirat pe oameni precum Schuman să depășească opoziția dintre identitățile culturale și să pună bazele instituțiilor europene după imensa tragedie a celui de-al doilea război mondial – eveniment care a dezvăluit abisul răului de care sunt capabili oamenii atunci când cred că nimic nu le stă în cale în exercitarea puterii.
Robert Schuman, care a trăit într-o epocă marcată de schimbări constante ale frontierelor, a contribuit la edificarea unei Europe conștiente de necesitatea urgentă de a dărâma zidurile care o divizau. Educația sa creștină i-a insuflat valoarea egalității – dincolo de orice distincție de rasă sau clasă socială – și demnitatea muncii. Succesiunea diferitelor suveranități naționale l-a învățat importanța dreptului internațional și valoarea respectării cuvântului dat. Crescut într-un mediu în care păreau să domine orgoliul și spiritul de răzbunare, Schuman s-a dedicat păcii și fraternității între popoare care, după conflicte îndelungate, au ajuns în cele din urmă să recunoască faptul că au nevoie unele de altele.
Ce îi poate învăța, așadar, Robert Schuman pe Europa și pe lume astăzi? În primul rând, o dorință profundă de pace. Astăzi, din păcate, războiul a revenit, chiar și în Europa: un nou „măcel absurd”[8], care curmă zilnic nenumărate vieți civile. Și astăzi, la fel ca în 1950, cuvintele Declarației Schuman rămân de actualitate: „O Europă organizată și vitalizată poate aduce o contribuție la civilizație indispensabilă pentru menținerea unor astfel de relații pașnice”[9]. Trebuie să ne angajăm într-un dialog răbdător, să dăm dovadă de curaj în negocieri și să fim dispuși să renunțăm la anumite poziții pentru binele suprem al păcii.
Desigur, căutarea păcii în Europa, ca și în întreaga lume, nu trebuie confundată cu o formă naivă de pacifism. Dimpotrivă, cuvintele lui Schuman sunt mai actuale ca niciodată: „Pacea mondială nu poate fi salvgardată fără eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o amenință”[10]. Totuși, trebuie să ne ferim și de iluzia că reînarmarea ar fi soluția. „Nu este o coincidență faptul că apelurile repetate la creșterea cheltuielilor militare, precum și deciziile care decurg din acestea, sunt prezentate de mulți lideri guvernamentali drept un răspuns justificat la amenințările externe” (Mesaj pentru cea de-a 59-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2026). Promovarea păcii este o sarcină activă. Astăzi trebuie să ne întrebăm dacă depunem cu adevărat „eforturi creatoare” pentru a promova pacea mondială sau dacă urmărim pur și simplu să „stăvilim valul războiului” și să ne pregătim mai bine pentru conflicte pe care le presupunem inevitabile în viitor.
Potrivit lui Schuman, Europa este un continent în care dialogul este preferat conflictului armat și în care resursele sunt puse în comun, astfel încât „orice război… să devină nu numai de neconceput, ci și imposibil din punct de vedere material”[11].
Schuman concepea Europa ca fiind întemeiată pe respectarea dreptului internațional care, spre deosebire de dreptul național, nu poate fi impus de un stat prin forță, ci se bazează pe principiul universal recunoscut pacta sunt servanda. Acest principiu este garantat de cadrul juridic specific al regiunii, care reglementează totodată relațiile dintre stat și Biserica catolică în baza Concordatului din 1801 dintre Sfântul Scaun și Franța, act aflat și în prezent în vigoare.
Dreptul internațional și multilateralismul subliniază egalitatea reală a statelor în relațiile lor și constituie cel mai bun antidot împotriva dorinței de dominare, care stă la baza oricărui conflict. Astăzi, relațiile dintre indivizi și state devin din ce în ce mai necivilizate. Valoarea ținerii cuvântului cuiva este respinsă; în schimb, oamenii se laudă cu minciună și înșelăciune. Europa poate ajuta la spargerea acestui ciclu prin respectul față de ceilalți pe care a învățat să-l cultive și să-l păstreze. În ultimii optzeci de ani, Europa a demonstrat pe deplin că este posibil să se articuleze opinii, pretenții și interese divergente prin întâlnire și nu prin conflict.
Schuman ne reamintește că trebuie să fim întotdeauna realiști și curajoși: „Europa nu se va face dintr-odată, nici printr-un plan general de construcție unic. Ea se va construi prin realizări concrete, care creează o solidaritate de fapt”[12]. Nu trebuie să ne pierdem niciodată încrederea în capacitatea noastră de a merge înainte, chiar și atunci când pașii pe care îi facem sunt mici și aproape imperceptibili. Dorința modernă de a „avea totul, și imediat” nu se armonizează cu istoria și cultura europeană, care, dimpotrivă, ne învață valoarea timpului și a răbdării. Tocmai prin pași mărunți putem da viață acestei solidarități concrete, astfel încât nimeni să nu se simtă abandonat sau uitat.
În timp ce împărtășesc cu voi aceste gânduri, mă gândesc mai ales la tineri, chemați să construiască Europa de astăzi și de mâine. Schuman și-a exprimat deja această speranță: „Fie ca această idee a unei Europe reconciliate, unite și puternice să devină deviza tinerelor generații, dornice să slujească o omenire în sfârșit eliberată de ură și de frică, care, după mult prea multe dezbinări, redescoperă fraternitatea creștină”[13].
Tinerilor le spun: aveți curajul de a vă asuma cu responsabilitate misiunea de a promova pacea – în inimile voastre, în relațiile voastre, în sânul familiilor, în școli și universități, în orașele și țările voastre, precum și în întreaga Europă.
Nu cedați mentalității violenței și a opresiunii.
Iubiți viața în fiecare clipă și nu vă temeți de viitor!
Nu vă temeți să întemeiați o familie, să aduceți copii pe lume, să apărați demnitatea fiecărei persoane, din momentul concepere până la moarte.
Nu vă temeți să munciți neobosit pentru binele comunităților voastre, inclusiv prin implicarea în viața politică.
Fiți constructori de comunitate!
Și, alături de voi, Europa – ferm ancorată în moștenirea sa – va continua să înflorească și să inspire întreaga lume.
Dumnezeu să vă susțină în aceste angajamente și să binecuvânteze și să ocrotească întreaga Europă.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
[1] Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Pacis nuntius (24 octombrie 1964): AAS 56 (1964), 965.
[2] R. Schuman, Pour l’Europe, Ginevra 20105, 57-58.
[3] Cf. A. De Gasperi, Patria noastră Europa. Discurs la Conferința Parlamentară Europeană, 21 aprilie 1954, în: Alcide De Gasperi e la politica internazionale, Roma 1990, vol. III, 437-440.
[4] Ibid.
[5] Cf. Ibid.
[6] Francisc, Discurs la Consiliul Europei (25 noiembrie 2014).
[7] Francisc, Discurs la Parlamentul European (25 noiembrie 2014).
[8] Benedict al XV-lea, Scrisoare către conducătorii popoarelor beligerante (1 august 1917): AAS 9 (1917), 423.
[9] Declaraţia Schuman, Paris, 9 mai 1950.
[10] Ibid.
[11] Ibid.
[12] Ibid.
[13] R. Schuman, Pour l’Europe, 46.
