Rozariul din octombrie pentru pace, mâna întinsă a Mariei şi mâna noastră
Din grota de la Lourdes, Leon al XIV-lea îi invită pe credincioși să se roage Rozariul pe tot parcursul lunii octombrie pentru sfârșitul războiului, însoțindu-și rugăciunea cu pocăință și milostivire. Această alegere poate părea o eschivă, dar provine dintr-o certitudine: pacea este un dar care trebuie primit și cultivat.
Pacea este întotdeauna dorită, întotdeauna invocată. Căutată, așa cum demonstrează prea adesea istoria, prin cucerire, masacre și subjugare.
Este aceasta pacea la care aspiră toată lumea?
Papa Leon a continuat să facă apel la toți – nu numai la creștini, nu numai la credincioși, ci la toți cei care posedă sau dețin putere decizională în istoria noastră actuală – să urmeze o cale a păcii, să creeze o viață de zi cu zi în care fiecare să poată trăi ca un popor care nu este cuprins de crime, pericole, atacuri, bombe și drone care lovesc pe cei lipsiți de apărare și distrug.
Viziunea sa cere o pace care poate fi numită „dezarmată și dezarmantă”.
Dar puterea, câștigul economic și prestigiul sunt în joc.
Acum, invitația singură pare ineficientă, Leon al XIV-lea era perfect conștient de acest lucru și, din acest motiv, în fața grotei unde Maica Domnului i s-a arătat Bernadettei, a aprofundat: Astăzi invit toți credincioșii și toate comunitățile creștine să se roage Sfântul Rozariu în luna octombrie, cu intenția specială ca războaiele să înceteze și să se facă pace între popoarele aflate în conflict. Să însoțim rugăciunea cu acte concrete de pocăință și milostenie și cu angajarea de a încuraja întotdeauna dialogul și reconcilierea.
Ar putea părea o eschivă, un gest repetitiv, dacă la rădăcina sa nu stă o certitudine: pacea este un dar.
Darul este primit cu uimire, cu recunoștință.
Este necesar, însă, să-l facem să dea roade, pentru că este roditor în măsura în care are impact asupra individului, asupra indivizilor și asupra întregii lor vieți de zi cu zi.
Cererea este severă: acte concrete de pocăință, de privare, de abandonare în fața nevoilor celorlalți, cu o privire care se deschide către ceilalți și nu se închide.
Și totuși, rămâne blocat la un nivel orizontal, cu siguranță deloc de subestimat, dar lipsit de lumină. Dar dacă ne ridicăm privirea, întorcându-ne privirea de la noi înșine, pe cine întâlnim?
Sau mai degrabă, pe CINE întâlnim?
Miriam din Nazaret, Fecioara care a primit vestea îngerului și l-a dat omenirii pe Isus, Principele Păcii.
Cine mai bine decât o Mamă ne poate călăuzi pe căile păcii?
Cine mijlocește mai bine decât această Mamă, adică știe să se pună în locul potrivit, cel corect? A mijloci înseamnă a fi la mijloc. Nu înseamnă a te amesteca, a interveni în relații sau probleme care nu ne privesc.
A mijloci înseamnă a fi la mijloc: între propriul nostru sine interior care caută, dar se împotmolește, între sinele interior al tuturor celor care nu caută, al tuturor celor care își doresc războiul și nu aspiră la pace.
Miriam, Mama, își întinde mâna către fiecare și călăuzește, trasând gesturi, pași și căi unde domnește pacea. Cealaltă mână este îndreptată spre Tatăl, în care mâna noastră este umplută de ea cu pace, cu toate umbrele șterse, totul fiind clar, transparent.
Atunci darul păcii este gata să coboare asupra întregii omeniri și să reverse o lumină nouă pe care nimeni nu o poate altera sau stinge.
Dacă este adevărat că Mâna lui Miriam este mereu întinsă spre noi, este oare la fel de adevărat că ne întindem propria mână, dezarmată și dezarmantă?
Nu ne aflăm în fața unui răspuns automat; ne aflăm în fața celei mai serioase și reale provocări pe care o poate primi o ființă umană: primesc acea Mână, o fac a mea sau o resping și cad în întunericul războiului?
Aici, fiecare dintre noi poate deveni un mijlocitor dacă alegerile noastre răspund invitației Papei Leon: rugăciunea, privirea spre Ea, învățarea de la mâinile ei postura rugăciunii; pocăința: eliminarea superfluului și a luxului, dar și știind să ne negăm ceea ce poate fi necesar și vital pentru cei epuizați; milostivirea: o inimă deschisă și dilatată față de toți.
Nu suntem singuri și abandonați în întuneric. Întunericul este străpuns de lumina mâinilor sale, să le lăsăm să ne cuprindă și să mulțumim cu rugăciunea Rozariului, cu fervoare filială.
De Cristiana Dobner
(După Agenția SIR, 28 septembrie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
