Iubiți fraţi şi surori,
Mă bucur nespus să prezidez această celebrare euharistică, în cadrul căreia îi încredințăm Domnului comunitatea diecezană din Metz și întreaga Europă. În această regiune istorică a Mosellei – care a fost dintotdeauna o răscruce a diferitelor popoare și a avut de suferit din cauza poziției sale la granița Europei – promisiunea lui Dumnezeu răsună astăzi cu o forță extraordinară.
În prima lectură (cf. Is 32,15-18), profetul Isaia vorbește despre venirea Împărăției lui Dumnezeu în termeni de dreptate, echitate și pace. El recurge la trei imagini: deșertul, grădina și casa.
În deșert – loc al sobrietății și al tăcerii – se statornicește dreptatea; adică acea lege care îi ajută pe oameni să pășească pe calea binelui. Această imagine austeră ne amintește de importanța simplității și a esențialului, permițându-ne să acordăm lucrurilor valoarea cuvenită și învățându-ne, totodată, renunțarea și sacrificiul.
A doua imagine este cea a unei grădini în care domnește dreptatea. În timp ce deșertul reprezintă ceea ce este esențial, grădina simbolizează frumusețea. Acolo există apă, semințele încolțesc, mlădițele răsar, iar florile înfloresc, fiecare cu frumusețea sa aparte. Acesta este rodul unei vieți drepte, care îi permite omului să înflorească pe deplin, aderând în libertate la planurile Domnului.
A treia imagine este cea a casei, un loc al păcii. De remarcat că, în timp ce deșertul și grădina sunt cadre în care predomină acțiunea lui Dumnezeu – făcând lucrurile să încolțească și să crească –, construirea unei case, pe de altă parte, necesită o contribuție mai directă și mai însemnată din partea oamenilor. Aceasta implică folosirea forței și a priceperii printr-un efort comun – un veritabil „proiect de construcție”. În mod similar, pacea – un dar de la Dumnezeu – cere un răspuns din partea oamenilor, concretizat într-un efort conjugat. La urma urmei, o casă este mai mult decât o simplă construcție din piatră; este un loc al prezenței și al iubirii umane. În acest sens, cuvintele profetului ne amintesc că, într-o lume marcată de limite, armonia poate fi clădită doar prin caritate – o caritate care știe să împărtășească bucuriile și suferințele, care știe să încurajeze și să ierte, fără calcule și fără limite, întocmai ca într-o familie.
Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o abordează și acest aspect (cf. Mt 5,38-48). Într-o lume marcată de atâta violență, manipulare și aroganță la diferite niveluri, Isus ne învață cum să transformăm deșerturile în oaze, să cultivăm grădini și să construim cămine. El ne arată calea care trece prin iertare, milostivire și mărinimie: „Dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt. Celui care vrea să te judece și să-ți ia tunica, lasă-i și mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două” (Mt 5,39-41).
Pentru unii, aceste cuvinte ar putea părea un semn de slăbiciune sau o concesie făcută răului, dar nu este așa. Să privim cu atenție la noi înșine și în jurul nostru: ce generează atitudini precum răzbunarea, represaliile și respingerea, atât în lume, cât și în noi înșine? Ce fel de viitor pentru omenire pregătesc relațiile și sistemele dominate de mentalitatea nemiloasă care izvorăște din aceste atitudini? Voi, fii ai acestui pământ sfâșiat în trecut de conflicte fratricide, știți foarte bine că nu este adevărat că cei care caută răzbunarea sunt mai puternici decât cei care iartă. Nu este adevărat că cei care refuză să cedeze sunt mai puternici decât cei care caută reconcilierea. Nu este adevărat că cei care se retrag sunt mai puternici decât cei care acceptă provocarea de a merge împreună.
Metz și Moselle mărturisesc în fața întregii lumi că reconcilierea este posibilă numai atunci când există curajul de a rupe lanțurile resentimentelor. Este nevoie de tărie și de o mare integritate pentru a nu ne lăsa copleșiţi de rău, mai ales atunci când rănile provocate sunt adânci. Totuși, în fața nedreptății, singura cale de mântuire a omenirii este o iubire care poartă de grijă celorlalți și caută să ofere încredere indiferent de circumstanțe, chiar și atunci când se confruntă cu comportamente greu de acceptat (cf. Mt 5,42). Astfel, legea, dreptatea și pacea sunt etape pe un drum al convertirii care începe ca o călătorie personală și devine tot mai mult una comunitară, conducând spre o civilizație care îi respectă pe oameni și pe Creatorul lor.
Nu este o coincidență faptul că sfântul Augustin a definit pacea cetății cerești drept o comuniune armonioasă în care oamenii își găsesc bucuria în Dumnezeu și unii în alții, prin El (cf. De Civitate Dei, XIX, 13, 1). De asemenea, el a descris pacea dintre oameni ca rod al unei tranquillitas ordinis (liniște a ordinii), prin care fiecare persoană recunoaște și respectă demnitatea și rolul unic și sacru ale celorlalți.
Aici, la Metz, merită să ne amintim că tocmai acestea sunt valorile pe care s-a clădit, de-a lungul secolelor, Europa pe care o cunoaștem, având o moștenire spirituală și morală care precede moștenirea sa economică și politică. Așa cum a amintit cu emoție sfântul Ioan Paul al II-lea, ea își are rădăcinile în viața și faptele bărbaților și femeilor care au trăit, au predicat și au împărtășit învățăturile Evangheliei (cf. Discursul rostit la evenimentul pro-european de la Santiago de Compostela, 9 noiembrie 1982). Acest lucru este vizibil în marile contribuții spirituale, culturale și chiar agricole și meșteșugărești pe care monahismul le-a adus istoriei continentului, precum și în activitatea unor sfinți precum marele Chrodegang, păstorul neobosit al acestei comunități. Într-adevăr, chiar în acest loc, el a dat o formă vizibilă comuniunii ecleziale prin Regula canonicilor.
Principiile morale care guvernează lumea în care trăim ne-au fost transmise de acolo: principii precum primatul persoanei și caracterul sacru și inviolabil al vieții umane în toate etapele și în orice circumstanțe; protejarea libertății individuale; importanța fundamentală a familiei ca temelie a societății; grija față de cei săraci și de cei mai defavorizați; primirea străinului; și respectul față de persoanele vârstnice.
Biserica voastră locală, care păstrează moștenirea unică a unui dialog rodnic între societatea civilă și credință, în virtutea statutului său special, are responsabilitatea de a fi un laborator viu al acestei fidelități. Rămânerea fidelă acestor principii nu a fost niciodată ușoară, nici chiar pentru cei care ne-au precedat. Cu toate acestea, prin fidelitate și perseverență, strămoșii noștri ni le-au lăsat drept comori ce trebuie transmise, la rândul lor, generațiilor viitoare, îmbogățite prin experiența noastră, prin valoarea eforturilor și a istoriilor noastre.
Catedrala magnifică a acestui oraș, în care ne reunim astăzi, ilustrează foarte bine toate acestea. Este cunoscută sub numele de Lanterne du Bon Dieu (Lanterna Bunului Dumnezeu) datorită celor 6.500 de metri pătrați de vitralii care înfățișează scene biblice. Se pare că ziditorii au căutat să reducă la minimum suprafața pereților – care rămân totuși masivi – pentru a permite luminii să inunde din abundență spațiul destinat credincioșilor. Astfel, oricine intră este cufundat într-o bogată biblia pauperum (Biblia săracilor) – o sursă de rugăciune și meditație – prin intermediul jocurilor de lumină și al unei multitudini de culori. În acest spațiu al luminii, splendoarea vitraliilor istorice a fost recent îmbogățită de geniul lui Marc Chagall. Lucrările acestui mare pictor evreu, integrate în pereții catedralei, transformă Lanterne du Bon Dieu într-un simbol extraordinar al ecumenismului și al dialogului interreligios. Această catedrală ne învață că lumina lui Dumnezeu nu șterge identitățile noastre unice, ci unește istorii și culturi diferite într-un singur mozaic minunat al păcii – atât de necesar în vremurile noastre, sfâșiate de noi diviziuni și conflicte. Privind aceste vitralii, învățăm că viitorul Europei nu rezidă în uniformitate, ci în armonia diversității, acolo unde rănile trecutului devin deschideri prin care pătrunde lumina.
Aici rezidă un simbol al identității noastre ca Biserică. Și noi ne folosim de structuri care au sens numai în măsura în care ne ajută să ducem lumina Evangheliei în lume. Fără aceste vitralii, ferestrele catedralei „Sfântul Ștefan” ar fi simple spații inundate de o lumină orbitoare. Însă, datorită acestor vitralii, ele devin „cărți” care ne reunesc pentru a ne aminti de istorisiri minunate, pline de eroism, bunătate, milostivire, iubire și frumusețe morală – istorisiri față de care, la rândul nostru, trebuie să fim martori generoși și curajoși.
Cu recunoștință și încredere, pe măsură ce călătoria mea în Franța se apropie de sfârșit, împărtășesc cu voi această dorință pentru comunitatea din Metz – chemată astăzi, mai mult ca oricând, să fie un far de speranță pentru această țară, pentru Europa și pentru lume – și o încredințez mijlocirii Fecioarei Maria și a sfinților voștri ocrotitori.
Mulțumire finală la sfârşitul Liturghiei
Iubiți fraţi şi surori,
Această Sfântă Liturghie este ultima adunare publică a vizitei mele în Franța, așa că am celebrat-o cu un profund sentiment de recunoștință față de Domnul și doresc să-mi exprim recunoștința și față de toți cei care au făcut posibil acest lucru prin angajamentul lor.
Îi mulțumesc președintelui Republicii și diferitelor autorități civile care mi-au oferit ospitalitate la Paris, Lourdes și aici, la Metz. Îmi reînnoiesc cu afecțiune mulțumirile președinției Conferinței Episcopale și episcopilor cei mai implicați, și împreună cu ei preoților, diaconilor, persoanelor consacrate, credincioșilor laici și tuturor voluntarilor care au colaborat. Vă mulțumesc tuturor!
Dragi prieteni, să continuăm să mergem împreună, uniți în Sfânta Maică Biserică, spre gloria lui Dumnezeu și în slujba Împărăției sale de iubire, dreptate și pace. Mulțumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
