Sari la conținut
Joi, 29 octombrie 2026

AudiențePapa LeonȘtiri

Audiența generală de miercuri 28 octombrie 2026

Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. IV. Constituția pastorală Gaudium et spes. 7. Raportul dintre credinţă şi cultură (GS, 53-62)

Fraților şi surorilor, bună ziua şi bine aţi venit!

Conciliul al II-lea din Vatican nu putea să nu abordeze cultura și relația acesteia cu credința creștină. O face în capitolul al doilea al celei de-a doua părți a constituției Gaudium et spes (GS).

Biserica catolică a fost întotdeauna preocupată să însoțească predicarea Evangheliei cu înființarea de școli de tot felul, menite să îmbunătățească formarea umană, culturală și spirituală a bărbaților și femeilor de pe cele cinci continente. Universitățile medievale au apărut, după cum știm, din inima Bisericii, contribuind decisiv la dezvoltarea civilizației occidentale. În același timp, progresul culturii și al cunoașterii ridică întrebări tot mai noi și mai profunde, provocându-i pe credincioși să își dea cont de credința lor (cf. 1Pt 3,15-17). În cele din urmă, ca exprimări ale dimensiunii spirituale a ființei umane, diferitele manifestări ale culturii ajută la deschiderea minților către întrebările perene despre sensul lumii și al existenței umane, pregătindu-le astfel să primească Evanghelia lui Isus Cristos.

Raportul dintre credință și cultură își găsește fundamentul principal în Întrupare: dacă Cuvântul divin s-a făcut trup și a venit să locuiască printre noi (cf. In 1,14), atunci credința este și ea o realitate întrupată, împletită cu cultura în care este cufundată. Este chemată, de asemenea, să devină cultură, adică să ajungă la persoană în mediul său de viață, alcătuit din cuvinte umane, tradiții, simţ religios, artă și poezie, gândire și știință. Așa cum îi plăcea sfântului Ioan Paul al II-lea să repete, „o credință care nu devine cultură este o credință care nu este pe deplin acceptată, care nu este pe deplin gândită, care nu este trăită cu fidelitate”[1].

Credința se poate întrupa în fiecare cultură, pentru că nu se identifică cu niciuna dintre ele în mod specific. Locuiește în ele, modelându-le din interior după „forma” lui Isus Cristos, adică prin caritatea, slujirea și recunoașterea filială a paternității lui Dumnezeu. Astfel, Biserica percepe în diferitele culturi ceea ce este bun, frumos și adevărat, pentru a întruchipa și a transmite mesajul Evangheliei. În același timp, fiind „trimisă la toate popoarele din toate timpurile și locurile, nu este legată în mod exclusiv și indisolubil de nici o rasă și de nici un neam, de nici un fel anume de viață, de nici un obicei vechi sau nou. Mereu fidelă propriei tradiții și, în același timp, conștientă de misiunea sa universală, ea poate intra în comuniune cu diferitele forme de cultură, ceea ce le îmbogățește atât pe acestea cât și pe ea însăși” (GS, 58).

Biserica promovează cultura pentru că este un bun în sine, o slujire adusă fiinţei umane și împlinirii vocației sale pe pământ. Din acest motiv, Gaudium et spes îndeamnă comunitatea internațională să asigure accesul tuturor la bunurile culturale fundamentale, depășind analfabetismul și lipsa de educație. Toți cei care sunt capabili să urmeze studii superioare – afirmă cu curaj Conciliul – trebuie să fie abilitați să facă acest lucru realmente. Mai mult, este „datoria tuturor să se asigure că participarea corectă și necesară a femeilor în viața culturală este recunoscută și promovată” (GS, 60).

În plus, Gaudium et spes susține necesitatea orientării învățământului spre o anumită unitate a cunoașterii, chiar dacă schimbarea condițiilor de viață poate face acest lucru mai dificil (cf. GS, 61). Creștinii sunt primii care trebuie să tindă să realizeze această unitate a înțelepciunii, în primul rând în ei înșiși. Deși au primit din Revelație răspunsurile la marile întrebări ale vieții, nu sunt scutiți de o formare intelectuală și culturală răbdătoare; dimpotrivă, cunoașterea lor umană și științifică trebuie să meargă mână în mână cu conținutul credinței lor, care trebuie aprofundată încontinuu odată cu vârsta și în funcție de nivelul studiilor. Conciliul adresează un apel special teologilor: „Cei care se dedică disciplinelor teologice […] să caute să colaboreze cu specialiștii în celelalte științe, punându-și în comun energiile și opiniile. Cercetarea teologică, aprofundând cunoașterea adevărului revelat, să nu piardă totodată contactul cu vremea sa, așa încât să-i poată ajuta pe oamenii competenți în diferite ramuri ale științei să cunoască mai bine credința” (GS, 62).

Fraților și surorilor, constituția Gaudium et spes recomandă să nu ne trăim credința într-un spirit de opoziție sau ostilitate față de lume, de cultură și de exprimările sale umane. Dimpotrivă, ne îndeamnă: „De aceea, credincioșii să trăiască în cea mai strânsă unire cu oamenii timpului lor și să se străduiască să înțeleagă pe deplin modul lor de a gândi și de a simți, așa cum se exprimă prin cultură” (GS, 62). Realizarea unei sinteze mature și responsabile între credință și cultură este, de fapt, o condiție necesară pentru a persevera în vocația creștină, dar și o cerință indispensabilă pentru a mărturisi credința în lume și a o comunica celorlalți într-un mod credibil.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanților la Întâlnirea Mișcării Ecleziale de Angajare Culturală (MEIC), 16 ianuarie 1982.