Documentul recent publicat de Comisia Teologică Internațională (CTI), intitulat Grija pentru Casa noastră comună, reprezintă o piatră de hotar în lungul și durerosul parcurs de apropiere dintre teologie și știință. Un parcurs promovat de Conciliul al II-lea din Vatican şi marcat de etape importante precum enciclica Fides et ratio și revizuirea procesului împotriva lui Galilei.
Până astăzi, însă, atenția s-a limitat la promovarea unui dialog constructiv între cele două discipline, consolidând convingerea că, respectându-și domeniile de competenţă respective, acestea nu ar putea niciodată intra în conflict. De ceva vreme, dialogul simplu, deși necesar, își pierduse caracterul inovator, iar mulți, în special Papa Francisc, au cerut ca știința și teologia să colaboreze într-o muncă într-adevăr „intradisciplinară”. Aceasta este provocarea pe care CTI a acceptat-o cu curaj și conștientizare, iar rezultatele sunt fascinante și, în multe privințe, neașteptate.
Obiectivul documentului era explorarea fundamentelor teologice ale enciclicei Laudato si’, care, încă de la prologul său, își propune să inițieze un dialog cu toți, nu numai cu lumea catolică, cu privire la casa noastră comună (LS, 3). Temele abordate îi implică într-adevăr pe toți locuitorii planetei, indiferent de cultura sau orientarea lor religioasă, iar acesta este unul dintre motivele pentru care apelul sincer al Papei Francisc a avut o relevanță globală atât de extraordinară. A fost corect, însă, să se ofere credincioșilor creștini și fundamentele teologice ale preocupării pentru grija casei noastre comune. Teologii de la CTI ar fi putut lucra exclusiv în domeniul lor, citând pasaje din marii Învăţători ai Bisericii – așa cum au făcut – dar, dincolo de aceasta, au decis să utilizeze structural cunoștințele științifice dobândite în ultimul secol, în special în domeniul cosmologiei; un progres care a modificat radical percepția realității măsurabile. În cele din urmă, au acționat precum cărturarul lui Matei care, asemenea unui stăpân al casei înțelept, scoate din comoara sa ce este nou și ce este vechi (Mt 13,52). Rezultatul, așa cum am menționat, este edificator atât pentru teologie, cât și pentru știință.
Autorii stabilesc cu înțelepciune limite epistemologice în utilizarea cunoștințelor științifice în teologie, conștienți de natura întotdeauna provizorie a interpretării raționale a realității. În special, ei subliniază irelevanța teologică a anumitor detalii ale modelului cosmologic, cum ar fi întrebarea încă nerezolvată a originii universului. Oricare ar fi răspunsul pe care l-ar oferi știința, acesta nu va avea nicio legătură cu conceptul de creație, care, așa cum afirma sfântul Toma de Aquino, constă în acțiunea atemporală a Creatorului care aduce și susține întreaga realitate. În schimb, ei recunosc ca fiind absolut relevantă descoperirea de către preotul belgian Georges Lemaître a naturii evolutive a cosmosului, care a declanșat construcția cosmologiei actuale.
Contrar la ceea ce ne imaginam acum doar o sută de ani, orice realitate măsurabilă are o istorie care s-a desfășurat de-a lungul a aproape 14 miliarde de ani, trecând prin faze extrem de diferite, de la nucleosinteza primordială a heliului, la nașterea, sub influența gravitației, a stelelor și galaxiilor, la sinteza tuturor elementelor chimice din cadrul celor mai masive stele, la formarea moleculelor complexe în mediul interstelar, la nașterea planetelor care orbitează stelele, printre care, un punct albastru nesemnificativ în imensul univers, Pământul nostru, unde evoluția holistică a cosmosului și-a continuat istoria minunată și, din complexitate în complexitate, a văzut apariția conștiinței pe care o admirăm cu uimire astăzi.
Toate fazele istoriei cosmice au fost analizate și descrise folosind metoda științifică galileiană și, luate individual, au puțin de spus teologiei; dincolo de curiozitatea pe care o stârnesc, nici măcar nu par relevante pentru existența noastră cotidiană. Dar dacă le considerăm global, ca rodul unei relații neîntrerupte care include și conștiința noastră, trebuie să concluzionăm că cea mai potrivită modalitate de a descrie creația este o ontologie relațională cosmică, ce vede sensul ființei în lumina relației.
Numai prin relație putem pretinde că cunoaștem intim, în sens ontologic și chiar mistic, întreaga realitate, transcendând experiența senzorială, care va rămâne mereu incompletă. Astfel, se dezvăluie o analogie fascinantă cu ontologia trinitară, care ocupă un rol central în documentul Comisiei, întrucât tot datorită perichorezei trinitare omul, prin harul credinței în Cristos, se poate apropia de cunoașterea Creatorului. Această analogie ar trebui explorată în continuare, deoarece ar putea uni istoria cosmică și istoria mântuirii, evidențiind semnificația uniunii ipostatice a Necreatului și a Creatului în Cristos ca unică și definitivă legătură.
Din această perspectivă, responsabilitatea neamului omenesc față de casa noastră comună, care în acest caz se extinde de la Pământ la întregul univers, devine din ce în ce mai clară. Exploatarea necontrolată a resurselor naturale, în unicul scop al profitului economic sau al suveranității, este comparabilă cu sinuciderea colectivă, iar documentul o clasifică pe bună dreptate drept un păcat comis conștient și colectiv. Este similar cu un șarpe care, strecurându-se insidios de-a lungul istoriei umane, se transformă rapid în fiara din marea din Apocalips.
Considerațiile despre păcatul împotriva casei noastre comune evidențiază un alt rezultat, poate neașteptat, al muncii intradisciplinare a Comisiei. Cosmologia, în special cunoștințele acum consolidate despre evoluția stelară, ne spune că, în câteva miliarde de ani, mediul Pământului, dacă nu va fi distrus mai întâi de om, va deveni nelocuit, deoarece Soarele, evoluând într-o stea gigantică roșie, se va extinde pentru a cuprinde sistemul solar, ajungând pe orbita lui Marte și dincolo de aceasta.
Orice ipoteză de transferare a omenirii pe o planetă extrasolară este în prezent pură science fiction, dar chiar dacă s-ar realiza în viitor, soarta nu s-ar schimba, deoarece toate stelele similare Soarelui nostru evoluează în același mod. Moartea fizică individuală se va extinde, așadar, la întreaga rasă umană. Cu toate acestea, credem, așa cum ne-a revelat Isus, că avem posibilitatea – depășind moartea pământească – de a deveni copii ai lui Dumnezeu și de a intra „într-un cer nou și un pământ nou” (Ap 21,1).
Dar dacă ni s-a acordat această perspectivă escatologică, ce se va întâmpla cu destinul cosmosului, care ne-a condus cu răbdare la conștiință sub privirea iubitoare a Tatălui (Ps 139)? Va fi un cosmos pe care l-am descoperit atât de profund împletit cu viețile noastre abandonat și uitat ca o simplă grămadă de masă-energie și spațiu-timp, care nu mai este capabil să genereze din nou conștiință? Cosmosul nu se poate salva singur fără intervenție personală; și aici o ontologie relațională globală, capabilă să conecteze structural ontologia relațională cosmică la cea trinitară, poate oferi o viziune escatologică satisfăcătoare, capabilă să primească și să salveze realitatea în întregime. Suntem chemați să salvăm cosmosul, ducându-l înapoi cu noi la Creatorul său. Păcatul ecologic evocat de teologii din Comisie poate fi, așadar, comparat cu păcatul lui Adam, care, așa cum notează John Zizioulas în lucrarea sa Amintindu-ne de viitor, a primit chemarea de a călăuzi nu numai omenirea, ci întreaga creație, spre un „sfârșit binecuvântat”, care ar include abolirea răului, a corupției și a morții. Căderea lui Adam, și prin urmare a omenirii, este refuzul de a îndeplini, cu încredere și răbdare, misiunea escatologică încredințată nouă. Am preferat să exploatăm aici și acum ceea ce ne-a fost deja dat, decât să acceptăm promisiuni viitoare: „siguranța celor nădăjduite și certitudinea celor nevăzute” (Evr 11,1).
Din aceste motive, apelul Comisiei la o „revoluție ecologică” are o dimensiune care depășește cu mult apelurile mișcărilor ecologiste, deoarece nu se limitează la conservarea fizică a mediului, ci răspunde vocației escatologice primordiale a omenirii, coroborând-o cu concepția revoluționară despre realitate pe care știința cosmologică ne-o oferă astăzi. Iar oamenii de știință se pot bucura să vadă cum angajarea lor nu numai că alimentează dezvoltarea tehnologiei sau a tehnocrației, ci mai presus de toate oferă sprijin fratern filozofiei și teologiei.
De Piero Benvenuti
Profesor emerit de astrofizică – Universitatea din Padova
(După L’Osservatore Romano, 24 octombrie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
