Ex 22,21-27; 1Tes 1,5-10; Mt 22,34-40
Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Iubirea este un cuvânt plin de semnificaţie, care ne face să tresară inima şi ne aduce zâmbetul pe buze. Acest termen a devenit astăzi unul dintre cei mai folosiţi şi, de asemenea, unul dintre cei mai degradaţi, un cuvânt căruia noi îi dăm înţelesuri complet diferite.
Nu putem să facem abstracţie de vastul câmp semantic al cuvântului iubire: se vorbeşte despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre părinţi şi copii, despre iubirea dintre fraţi, despre iubirea între prieteni, despre iubirea faţă de aproapele şi despre iubirea faţă de Dumnezeu. Apare atunci o întrebare: toate aceste forme de iubire se unesc în cele din urmă şi iubirea, în ciuda totalei diversităţi a manifestărilor sale, este, în ultimă instanţă, una singură, sau, dimpotrivă, folosim, pur şi simplu, acelaşi cuvânt pentru a desemna realităţi complet diferite? Adevărul este că nu există niciun lucru numit iubire. În realitate există doar actul de a iubi, acest act fiind o activitate rodnică, productivă, întrucât implică să ţii la cineva, să cunoşti, să răspunzi, să te bucuri, să dăruieşti iubire şi să trăieşti din iubire.
Sfântul Ioan Paul al II-ea, papă, în enciclica Redemptor hominis, afirmă cu privire la iubire:
Omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine însuşi o fiinţă de neînţeles, viaţa sa nu are sens, dacă nu întâlneşte iubirea, dacă nu are experienţa iubirii şi dacă nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă intens la ea (nr. 10).
Nu trebuie, aşadar, să reducem iubirea, pur şi simplu, la un sentiment superficial, la o simplă mişcare a sensibilităţii, ci trebuie să mişcăm voinţa noastră spre a iubi, deoarece aceea care va rămâne să iubească, în viaţa noastră complicată, va fi iubirea.
Trăim într-o lume în care suntem obişnuiţi să avem totul cât mai repede, doar la un click distanţă, o lume în care predomină comoditatea. Şi în timpul lui Isus lumea căuta simplificarea lucrurilor, astfel că în Evanghelie întâlnim un învăţător al Legii care îl interoghează pe Isus asupra celei mai importante porunci din Lege. De ce procedează astfel învăţătorul Legii? Nu cunoştea oare Legea? Cu toate că intenţia învăţătorului Legii era de a-l pune la încercare pe Isus, totuşi această problemă a celei mai mari porunci din Lege era destul de controversată între învăţaţii Legii. Sinagoga antică extrăsese din Lege 613 porunci, pe care mai apoi învăţătorii le-au divizat în porunci „lejere” şi „grave”. Ei se întrebau dacă nu există un precept care, înglobându-le pe toate, să poată fi pus în capul listei. Răspunsul lui Isus este foarte simplu: „Să iubeşti”. Două porunci afirmative, care îi lasă descumpăniţi pe cei care se aşteptau la un răspuns elaborat. Prin răspunsul său, Isus depăşeşte orice cursă şi fixează, totodată, două puncte fundamentale pentru creştinii din toate timpurile: 1. viaţa morală, etică şi religioasă nu se poate reduce la o ascultare agitată, neliniştită, asemănătoare cu aceea a sclavilor, ci trebuie să aibă ca principiu unificator sentimentul angajant al iubirii; 2. iubirea trebuie să tindă împreună către Dumnezeu şi către aproapele, fără confuzie şi fără excludere.
În prima poruncă, cea faţă de Dumnezeu, Isus citează din rugăciunea zilnică a evreilor: Shema Israel. Răspunsul lui Isus a izvorât din însăşi fiinţa sa cu o spontaneitate absolută. El concentrează în această formulă ceea ce trăia în existenţa sa zilnică. Prin întruparea sa, Isus redă în chip omenesc, adică în gânduri şi reflexe, tipul de relaţie inefabilă care-l conduce pe Fiu către Tatăl în sânul Sfintei Treimi. Da, marea iubire a lui Isus este Dumnezeu. Mai întâi să-i slujeşti lui Dumnezeu, mai întâi să-l iubeşti pe Dumnezeu! Nu putem să nu remarcăm forţa expresiei folosite spunând de trei ori cuvântul tot: din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul. Trei cuvinte puse împreună, ca să ne spună că trebuie să-l iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră. Specificul maturităţii iubirii constă în a implica toate potenţialităţile omului şi a include omul în integralitatea sa.
Se poate ca iubirea să fie poruncită? Dumnezeu îşi exprimă voinţa prin porunci. Prima manifestare în mod fundamental a iubirii pentru el este să-i respectăm poruncile.
De ce să-l iubim pe Dumnezeu? Sfântul apostol şi evanghelist Ioan ne răspunde în Scrisoarea întâi: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4, 10-12). De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, iubirea nu mai este doar o poruncă, ci răspunsul la iubirea lui Dumnezeu.
Iubirea aproapelui este şi un drum de întâlnire a lui Dumnezeu, iar închiderea ochilor în faţa aproapelui înseamnă să devenim orbi în faţa lui Dumnezeu. Când este vorba despre mine, atunci aştept de la toţi înţelegere, simpatie, interes, promptitudine, amabilitate. Aşa da! Norma iubirii faţă de aproapele este simplă, acelaşi lucru trebuie să-l fac eu semenului meu, sau, cum ar spune un proverb românesc: „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”
Când cineva nu este capabil să privească lumea cu ochii lui Dumnezeu şi cu inima lui Dumnezeu să o iubească, atunci începe să facă cercuri în jurul său şi începe să-i repartizeze pe oameni. Aproapele reprezintă familia, cercul prietenilor, partenerul de interese, cel pe care-l poate domina cu binefacerile sale. Atât timp cât el rămâne în centru şi în jurul său trasează cercuri, nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu fără margini, fără limite, şi nu-l cunoaşte pe Dumnezeu.
Un bătrân rabin i-a întrebat odată pe elevii săi cum poate recunoaşte momentul precis în care se sfârşeşte noaptea şi începe ziua. Unul dintre elevi a răspuns că atunci când se poate deosebi un câine de o oaie; un altul a răspuns că atunci când se poate deosebi un curmal de un smochin. Rabinul a răspuns că nu, ci este atunci când, privind faţa unei persoane, tu recunoşti în ea un frate sau o soră. Până în acel moment este încă noapte în inima ta.
Aşadar, cine este aproapele meu? Este oricine, oricare om pe care îl întâlnim, persoana – văduva, orfanul, străinul (cf. Ex 22,21-27) – care aşteaptă să fie recunoscută şi iubită nu numai în ocaziile speciale, ci şi în acţiunile comune considerate banale. Desigur că, la fel cum pentru a vedea este necesar să privim şi pentru a auzi este necesar să ascultăm, la fel pentru a-l descoperi pe aproapele nostru este necesar să-l căutăm. Lumea în care trăiesc ceilalţi, cu problemele lor, cu nesiguranţele lor, cu dezorientarea lor, nu o putem descoperi numai cu forţele noastre, acordând atenţie, scrutând realitatea: avem nevoie de o cheie care să deschidă indiferenţa noastră, de o călăuză care să ne ajute să recunoaştem un frate în celălalt. Avem nevoie, pe scurt, de cuvântul lui Isus.
Aşa cum lampa descoperă obiectele prin lumina sa, aşa cum binoclul apropie lucrurile neclare din depărtare, astfel şi cuvântul lui Isus ne permite să-l vedem pe celălalt ca aproapele. Iată de ce sfântul Paul insistă asupra importanţei de a anunţa evanghelia fiecărui om (cf. 1Tes 1,5-10), pentru că numai în vestea cea bună proclamată de Isus va putea găsi sensul vieţii sale, descoperind-o în acea iubire pe care Isus, murind pe cruce pentru mântuirea noastră, a descoperit-o oamenilor în profunzimea sa.
Să începem, aşadar, să construim punţi unii către alţii iubindu-i aşa cum Isus ne spune să-i iubim şi anunţând lor mesajul mântuirii, al iubirii lui Dumnezeu. Fără îndoială, vom depune efort, fără îndoială, vom experimenta falimente, răscumpărate însă de milostivirea lui Dumnezeu. De altfel, să fim conştienţi că cinci sunt Evangheliile, iar cea de-a cincea este ca o carte pe care Domnul a lăsat-o deschisă. O scriem noi toţi cu operele, cu faptele pe care le îndeplinim, şi fiecare generaţie adaugă câte un cuvânt în această evanghelie.
Ovidiu Bejenaru