„Este evident că bogăția nu este binele pe care îl căutăm; este doar un mijloc pentru a ajunge la altceva”. Aristotel, care și-a fondat propria școală, a murit în 322 î.C. la Chalcis. Nu a trebuit niciodată să se certe cu un algoritm, să plătească pentru un abonament digital sau să se întrebe dacă un program va ajunge să facă munca discipolilor săi. Cu toate acestea, el a pus o întrebare care poate merită revizuită astăzi: de ce vrem bogăție? Nu cât putem produce, nici cât poate crește o acțiune sau cât poate crește PIB-ul, ci la ce este de fapt acea bogăție și ce relație are ea cu o viață umană demnă?
Întrebarea revine cu o anumită urgență, deoarece ne aflăm în pragul unei revoluții economice ale cărei dimensiuni abia începem să le înțelegem. Algoritmii, sistemele autonome și noii roboți îndeplinesc deja sarcini care până de curând necesitau o muncă umană considerabilă și nu este greu de imaginat că, în câțiva ani, această capacitate se va extinde în zone pe care le considerăm încă relativ sigure.
Este înțelept să fim precauți cu profețiile. Fiecare revoluție tehnologică a produs propria literatură despre sfârșitul muncii și, deocamdată, continuăm să muncim. Războiul mecanic nu a pus capăt ocupării forței de muncă, nici tractorul, nici computerul personal sau internetul. De data aceasta, însă, există ceva care merită o atenție specială: am început să automatizăm abilități cognitive pe care până acum câțiva ani le consideram teritoriu aproape exclusiv al fiinţei umane.
Să presupunem pentru o clipă că inteligența artificială și robotica ar putea produce mai multe alimente, ar putea proiecta medicamente mai bune, ar putea oferi mai multe servicii și ar putea fabrica mai multe bunuri cu mult mai puțină muncă. Aceasta ar putea fi o veste excelentă, dar ar putea crea și o altă problemă decât deficitul. Întrebarea ar înceta să fie pur și simplu cât putem produce și ar deveni cine este proprietarul a ceea ce produce bogăție.
Cu alte cuvinte: cine va fi proprietarul mașinilor? Cuvântul mașină poate fi confuz, deoarece nu evocă pur și simplu un robot industrial inserat pe o linie de asamblare. Astăzi, proprietatea productivă asumă forme mult mai puțin vizibile: acțiuni ale companiilor, brevete, algoritmi, centre de date, platforme digitale, informații, putere de calcul și sisteme de inteligență artificială. Toate acestea sunt resurse capabile să genereze randamente crescânde, deoarece ne permit să înlocuim sau să multiplicăm munca umană. Prin urmare, sub masca tehnologică se află o dezbatere destul de veche.
Când Leon al XIII-lea a publicat Rerum novarum în 1891, nimeni nu vorbea despre inteligența artificială. Vorbeau despre fabrici. Revoluția industrială produsese o bogăție enormă și, în același timp, societăți în care o parte considerabilă a muncitorilor dețineau puțin mai mult decât capacitatea lor de muncă. Răspunsul Papei Pecci merită reexaminat astăzi, deoarece nu coincide în întregime cu categoriile politice pe care suntem obișnuiți să le folosim. Leon al XIII-lea a respins abolirea socialistă a proprietății private, dar nici nu credea că este de dorit ca proprietatea să rămână de facto concentrată în mâinile câtorva. Atunci când salariile permiteau întreținerea unei familii și economisirea, susținea el, muncitorii își puteau construi o mică avere, iar legea ar trebui să garanteze că mai multe persoane puteau deveni proprietari.
Intuiția era simplă și, astăzi în 2026, apare mult mai radicală decât pare: răspunsul creștin la concentrarea economică nu consta în suprimarea proprietății, ci în extinderea acesteia. Acea proprietate ar putea fi o casă, un teren sau instrumente de laborator; cel al timpului nostru include și acțiuni, fonduri, brevete, algoritmi, platforme și sisteme de inteligență artificială. Magnifica humanitas a inserat tocmai aceste noi forme de proprietate în chestiunea socială contemporană. Nu ne aflăm, așadar, în fața unei doctrine străvechi care trebuie adaptată cu greu la ChatGPT și la roboți. Întrebarea este în esență aceeași. Tehnologia s-a schimbat, s-a schimbat ceea ce generează bogăție și s-a schimbat și viteza transformării, dar rămâne problema muncii, a proprietății, a demnității și a binelui comun. Relația dintre capital și muncă este un pic ca o căsătorie în care soții se ceartă fără a putea divorța.
Pius al XI-lea, în Quadragesimo anno, ne-a reamintit că nici capitalul, nici munca nu pot revendica tot ceea ce se produce. Ambele sunt necesare, iar această precizie este deosebit de importantă acum, deoarece preocuparea pentru inteligența artificială ne poate conduce cu ușurință într-un alt șanț ideologic. Cineva trebuie să riște bani, să reunească tehnologia, lucrătorii, facilitățile și finanțarea și să identifice o oportunitate acolo unde alții încă nu o văd. Adesea, greșesc, își pierd investiția și nimeni nu organizează o demonstrație pentru a-și recupera banii.
Prin urmare, profitul joacă un rol economic legitim, iar sfântul Ioan Paul al II-lea a recunoscut clar acest lucru în Centesimus annus. Acolo, el a afirmat că existența sa poate indica faptul că o întreprindere își utilizează corect factorii de producție și satisface nevoi reale. Dar a adăugat imediat ceva care schimbă semnificativ raționamentul: rentabilitatea singură nu este suficientă pentru a determina buna funcționare a unei afaceri, deoarece o întreprindere este și o comunitate de persoane.
Benedict al XVI-lea a continuat pe aceeași linie în Caritas in veritate, afirmând că profitul este util atunci când rămâne un mijloc; atunci când devine un scop exclusiv, poate chiar distruge o parte din bogăția pe care a fost menit să o creeze. Doctrina socială a Bisericii, așadar, nu este ostilă afacerilor, proprietății sau chiar antreprenoriatului și ar fi dificil să găsim în ea o justificare pentru a considera ilegitim ca cineva să se îmbogățească după ce a investit cu înțelepciune, a inovat și și-a asumat riscuri. Ceea ce neagă este ceva diferit: că randamentul capitalului este singurul parametru important al unei activități economice. Și aici intervine inteligența artificială, pentru că atunci când o activitate care până de curând era remunerată ca muncă salariată este în schimb efectuată de capitalul tehnologic, se întâmplă ceva fundamental: o parte din venitul care remunera munca poate fi transferată proprietarului acelui capital.
Organizația Internațională a Muncii (OIM) estimează că aproximativ unul din patru lucrători la nivel mondial ocupă un loc de muncă cu un anumit grad de expunere la IA generativă. Categoria cu cea mai mare expunere implică o proporție mult mai mică, iar însăși OIM insistă că, în multe ocupații, scenariul cel mai probabil este transformarea, mai degrabă decât dispariția completă. Acest lucru merită ținut minte, deoarece avem o anumită tendință de a anunța periodic sfârșitul angajării. Totuși, chiar dacă majoritatea persoanelor continuă să lucreze, problema distribuției se schimbă dacă o pondere tot mai mare a productivității provine din resurse tehnologice concentrate în mâinile câtorva.
Fondul Monetar Internațional (FMI) a avertizat asupra unei consecințe care este uneori ascunsă de dezbaterea privind salariile: inteligența artificială ar putea reduce anumite diferențe salariale și, în același timp, să crească inegalitatea bogăției, pur și simplu pentru că proprietarii de capital sunt într-o poziție mai bună pentru a capta randamentele rezultate.
Imaginați-vă o companie cu o mie de angajați care introduce sisteme de inteligență artificială și automatizare și reușește să producă cu treizeci la sută mai mult. Mașina nu convoacă o ședință pentru a decide ce să facă cu această creștere. Ar putea fi folosită pentru a reduce prețurile, a extinde facilitățile, a achita datoriile, a crește salariile, a distribui dividende, a instrui lucrătorii, a reduce orele de lucru sau chiar a reduce o parte din forța de muncă; de obicei, se va utiliza o combinație a acestor măsuri. Nimic din algoritm nu rezolvă problema; este o decizie umană.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) observă de ani de zile un fenomen care precede actuala explozie a inteligenței artificiale și pe care aceasta ar putea să o accelereze: recent, pentru perioade lungi de timp, salariile au crescut mai puțin decât productivitatea, în special în anumite segmente ale distribuției salariale. Printre cauze se numără schimbările tehnologice favorabile capitalului, concentrarea corporațiilor și slăbirea puterii de negociere a unor lucrători.
Nu există nicio lege naturală care să impună ca fiecare creștere a productivității să fie transferată proporțional lucrătorului. A spera că acest lucru se va întâmpla de la sine este un act de credință, iar pentru credință, cel puțin în tradiția catolică, există destinații mai bune. Nici răspunsul nu poate consta într-un minister care să decreteze cât ar trebui să câștige un antreprenor sau cum să distribuie automat fiecare euro de profit. Înainte de distribuție, trebuie să existe ceva de împărțit, iar înainte de profit, au existat întotdeauna investiții, finanțare, asumarea de riscuri, muncă și, nu de puține ori, ani de pierderi. O întreprindere industrială cu capital intensiv necesită rezerve substanțiale; o companie tehnologică tânără poate trece mulți ani fără să câștige; o mică afacere de familie nu are structura financiară a unei multinaționale. Ignorarea acestor diferențe ar transforma o intuiție socială bună într-o politică economică rea.
Întrebarea se pune atunci când – după contabilizarea rezonabilă a investițiilor, rezervelor, finanțării și compensării riscurilor – apar beneficii extraordinare sau creșteri semnificative ale productivității. Atunci are sens să ne întrebăm de ce o parte din această prosperitate nu poate ajunge direct la cei care lucrează în organizație. Nu neapărat sub formă de bani: aceasta poate fi obținută prin împărțirea profitului, acțiuni, fonduri diversificate, depozite sau sisteme de economii, planuri de pensii, formare profesională sau reducerea programului de lucru.
În Mater et Magistra, sfântul Ioan al XXIII-lea a avut în vedere în mod explicit modalitățile prin care lucrătorii puteau participa, în anumite circumstanțe, la proprietatea, conducerea și profiturile companiei. În Laborem exercens, sfântul Ioan Paul al II-lea a menționat propuneri de coproprietate asupra mijloacelor de producție, participare economică și acționariatul lucrătorilor. Aceasta nu pare o coincidență doctrinară nesemnificativă.
Scopul nu este de a elimina diferențele dintre antreprenori, investitori și lucrători. Rolurile și riscurile lor sunt diferite și vor continua să fie așa. Este vorba despre a împiedica o societate avansată din punct de vedere tehnologic să se divizeze aproape permanent între cei care dețin capital productiv și cei care dețin doar forță de muncă. Cred că acest lucru evidențiază unul dintre cele mai puțin studiate aspecte ale problemei. Un salariu permite cuiva să trăiască în această lună; activele permit să se proiecteze în viitor, fie că este vorba de o casă, o acțiune a unei companii, un fond de pensii sau o rezervă modestă. Nu este nevoie să transformăm fiecare cetățean într-un investitor profesionist. Important este ca cei care dețin un anumit volum de active să aibă și o marjă de autonomie: pot face față unui eveniment neașteptat, își pot schimba locul de muncă, pot urma un curs de formare, pot ajuta un copil sau pur și simplu pot spune nu în circumstanțe în care cei care depind în întregime de următorul salariu au mult mai puțină libertate reală.
Prin urmare, consider că este insuficient să ne imaginăm viitorul inteligenței artificiale numai în termeni de salarii și subvenții publice. Venitul de bază universal va intra inevitabil în dezbatere dacă tehnologia reduce semnificativ cantitatea de muncă necesară. Este o discuție legitimă și pot exista circumstanțe în care garantarea unui venit minim să devină indispensabilă. Sunt însă îngrijorat de un alt scenariu: o clasă mică ce deține mașini și milioane de cetățeni susținuți prin subvenții. Problema nu ar fi numai economică. Cei care sunt complet dependenți de o subvenție au un venit, dar nu neapărat autonomie; iar cei care dețin simultan capital, date și o mare parte a infrastructurii tehnologice acumulează ceva mai important decât banii: acumulează putere.
Asistența socială trebuie să-i protejeze pe cei aflați în nevoie, dar transformarea unui segment al societății în „pensionari tehnologici” ai celuilalt ar fi o formă de progres destul de ciudată. Prin urmare, înclin spre o altă direcție: asigurarea faptului că cetățenii își păstrează locul de muncă ori de câte ori este posibil, dar au și economii, instruire și proprietăți. Lucrătorul viitorului ar trebui să poată fi nu numai un salariat, ci și un economisitor și proprietar. Formula concretă poate varia foarte mult. Oferirea de acțiuni lucrătorilor în propria companie poate părea tentantă până când compania dă faliment și lucrătorul își pierde simultan atât locul de muncă, cât și economiile; Enron a lăsat câteva lecții neplăcute. Din acest motiv, ar trebui explorate și instrumente diversificate, cum ar fi fondurile deținute de lucrători, planurile de pensii legate de capitalul productiv sau formule similare. Principiul nu impune ca fiecare lucrător să devină analist bursier la sfârșitul zilei; este suficient pentru a se asigura că expansiunea veniturilor din capital să nu ajungă în avantajul numai a celor care s-au născut dispunând deja de capitaluri.
Moralitatea ne poate ghida în ceea ce privește rezultatul pe care îl considerăm just. Economia are obiceiul neplăcut – deși foarte sănătos – de a se întreba dacă funcționează. Franța oferă un precedent interesant. Un studiu publicat în 2026 în „The Quarterly Journal of Economics” a examinat sistemul său obligatoriu de împărțire a profiturilor. Cercetătorii au descoperit o creștere a participării forței de muncă la veniturile corporative și îmbunătățiri deosebit de semnificative pentru lucrătorii slab calificați, fără efecte negative majore asupra productivității și investițiilor. Însă studiul a constatat, de asemenea, că firmele s-au concentrat chiar sub anumite praguri legale, semn că unii antreprenori și-au schimbat comportamentul pentru a evita să cadă sub incidența acestui sistem. Acest lucru merită luat în considerare, deoarece intențiile bune nu anulează stimulentele, iar un mecanism rău conceput poate limita angajările, poate încuraja artificiile corporative sau poate dăuna chiar oamenilor pe care este menit să îi protejeze.
Prin urmare, nu cred într-o formulă matematică universală. O companie emergentă nu este o bancă; un restaurant nu este Microsoft; o mică afacere de familie nu poate fi tratată ca o multinațională. Participarea trebuie să țină cont de profitabilitate, investițiile necesare, dimensiune, risc, industrie și situația financiară. Prudenţa pare uneori o virtute destul de plictisitoare, dar rămâne o virtute, mai ales atunci când intenția este de a dezvolta politici economice bazate pe principii morale.
Există o altă posibilitate care merită luată în considerare. Timp de două secole, am considerat aproape de la sine înțeles că fiecare îmbunătățire a productivității s-ar traduce într-o producție mai mare sau într-o creștere a veniturilor. Poate că o parte din aceasta s-ar putea traduce în viață. Dacă o activitate care înainte necesita opt ore poate fi realizată în cinci, menținând în același timp o producție și o profitabilitate adecvate, nimic din legile naturii nu impune utilizarea celorlalte trei ore pur și simplu pentru a produce mai mult. O parte din aceasta s-ar putea traduce în timp pentru familie, cultură, educație, odihnă sau participare la viața comunității. Acest lucru, chiar dacă poate părea o digresiune, se leagă de una dintre marile probleme cu care se confruntă societățile noastre: suntem preocupați de ratele natalității, dar Organizația Națiunilor Unite și Fondul său pentru Populație (UNFPA) demonstrează de ani de zile măsura în care nesiguranța locului de muncă, costurile locuințelor și condițiile economice influențează deciziile familiale.
Am construit societăți capabile să trimită sonde în spațiu, să secvențieze genomi și să converseze cu mașini, însă un cuplu tânăr ar putea considera că este o nesăbuinţă financiară să aibă o cameră în plus și doi copii. Apoi organizăm conferințe pentru a studia de ce a scăzut rata natalității. Misterul nu este poate atât de insondabil. Tehnologia ar trebui să servească și la a permite fizic ceea ce oamenii consideră important. Familia, îngrijirea sau timpul petrecut împreună rareori figurează în contabilitatea națională, dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de valoare.
Să ne gândim o clipă la anul 2055. Inteligența artificială și robotica au multiplicat dramatic productivitatea. Într-un prim scenariu, un procent mic din populație deține platformele, roboții, centrele de date, algoritmii și o mare parte din infrastructura de producție. Întreprinderile obțin rezultate excelente, iar o parte semnificativă a cetățenilor alternează între locuri de muncă pe termen scurt și asistență publică și subvenții. Active există, bogăție există și productivitate există, dar ceea ce lipsește este proprietatea distribuită. Nu ar fi sclavie, evident, și cel mai bine este să nu exagerăm cu cuvintele; ar fi cu totul altceva: o subordonare economică severă a celor care abia posedă active față de cei care posedă o parte extraordinară din ele.
Al doilea scenariu ar putea include aceleași mari corporații și aceiași multimilionari. Nu văd nicio problemă ca cineva care își asumă riscuri uriașe, inventează ceva extraordinar sau creează o companie excepțională să devină extraordinar de bogat. Diferența ar fi că, alături de aceste averi vaste, am găsi milioane de lucrători cu locuințe, economii, fonduri, pensii capitalizate sau participare indirectă la averea productivă. Câștigurile de productivitate s-ar traduce uneori în investiții, alteori în profituri corporative și, în unele cazuri, chiar în salarii mai bune, participare economică, formare profesională sau timp mai bun. Nu am fi abolit inegalitatea economică și nici nu este nevoie să o facem; am fi extins independența economică.
O societate formată din milioane de mici proprietari este politic diferită de alta formată dintr-o minoritate care deține activele și o majoritate care primește un salariu sau o subvenție. Poate că aceasta este tocmai una dintre cele mai actuale intuiții ale Rerum novarum. Leon al XIII-lea a scris când mașinile industriale schimbau lumea. Leon al XIV-lea a scris când mașinile au început să învețe, să scrie, să ia decizii instrumentale și să îndeplinească funcții pe care până de curând le consideram proprietatea oamenilor. Un fir ușor de recunoscut se întinde între cele două enciclice: demnitatea lucrătorului, proprietatea privată, salariile familiale, cooperarea dintre capital și muncă, funcția socială a afacerilor, legitimitatea profitului, destinația universală a bunurilor și binele comun.
Nu pare necesar să inventăm o nouă doctrină. Poate că trebuie să luăm în serios ceea ce avem deja și să o aplicăm unei realități economice care se schimbă mult mai repede decât instituțiile noastre. Aristotel avea dreptate. Bogăția servește unui scop, la fel și inteligența artificială. Ne poate ajuta să vindecăm boli, să producem mai multe alimente, să eliminăm locurile de muncă periculoase și să dezlănțuim abilitățile umane pe care le folosim în prezent în sarcini repetitive. Ar fi un paradox imens să reușim să construim mașini capabile să producă abundență și să ajungem să creăm o societate a lipsei pentru cei care nu le dețin.
Nu propun să se desființeze proprietatea, ci mai degrabă să se extindă și nici nu văd niciun motiv pentru a opri o revoluție tehnologică ce poate aduce beneficii enorme omenirii. Ar fi la fel de inutil ca încercarea de a opri motorul cu abur. Dificultatea, atunci ca și acum, este să se civilizeze consecințele. Marea întrebare economică a acestui secol nu va fi probabil dacă mașinile pot produce suficientă bogăție, deoarece totul indică faptul că pot. Întrebarea decisivă ar putea ajunge să fie mult mai veche, mult mai umană și mult mai inconfortabilă: cine va fi proprietarul.
De Juan Solaeche-Juareguizar y Bielsa
Rector al Societății de Studii Internaţionale
(După L’Osservatore Romano, 6 octombrie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
