Înţ 6, 12-16; 1Tes 4, 13-18; Mt 25, 1-13
Cu toţii am luat parte la un foc de artificii, am văzut la televizor unul sau ştim măcar cum arată. Un astfel de spectacol cu artificii este, într-adevăr, spectaculos dacă însoţeşte un eveniment important. Însă, de multe ori, focul de artificii devine punctul de apogeu al sărbătorii, punând astfel în umbră adevăratul eveniment.
Ne aflăm într-un moment al istoriei în care omul pune accent nu pe eveniment, ci pe ceea ce însoţeşte evenimentul, adică pe artificii, pe lucrurile exterioare, pe distracţiile care însoţesc sărbătoarea. Ori, pentru alţii, sărbătoarea devine ocazie pentru a-şi etala noutăţile în materie de case, maşini, bijuterii sau modă. Noi, creştini fiind, de ce suntem interesaţi mai mult, de întâlnirea cu Cristos sau de artificiile acestei lumi? În ce direcţie ne orientăm viaţa: către lucrurile din această lume sau către împărăţia lui Dumnezeu?
Evanghelistul Matei, prin parabola celor zece fecioare, ne invită să privim la sfârşitul vieţii noastre, să ne pregătim pentru acest sfârşit, dar să nu trăim cu teamă şi nelinişte. Nu trebuie să dăm crezare acelor oameni care, pe baza unor învăţături, profeţii sau viziuni secrete, pretind că au acces la calendarul secret al lui Dumnezeu cu privire la cum şi când va fi sfârşitul lumii. Isus ne-a spus clar că sfârşitul va veni pentru fiecare, însă nu ne-a spus cum şi când va veni. Un lucru însă îl ştim sigur: cel mai bun mod de a ne pregăti pentru sfârşit este acela de a urma exemplul fecioarelor înţelepte care au avut ulei suficient pentru candelele lor. Tot aşa şi noi trebuie să veghem, ca nu cumva să ni se stingă flacăra iubirii din candela credinţei, să ne angajăm şi să perseverăm în fapte bune, să fim fideli îndatoririlor noastre pământeşti şi fideli voinţei pe care Dumnezeu o are cu noi. Să căutăm, aşa cum spune teologul german Alban Stolz, „să privim fiecare zi ca pe o pagină din cartea vieţii noastre, având grijă ca pe fiecare pagină să scriem ceva bun pentru veşnicie”.
Cartea Înţelepciunii ne invită să trăim cu înţelepciune. Dar ce înseamnă a trăi cu înţelepciune? Înseamnă a şti să ne trăim viaţa ca şi cum Cristos ar putea să se întoarcă mâine, înseamnă a şti să-L recunoaştem pe Cristos în fraţii noştri, în fraţii care au nevoie de ajutor, în cei săraci. Michael Quoist, preot, teolog şi scriitor francez, spunea: „Cristos se ascunde mult mai puţin decât credem noi; ochii noştri nu sunt obişnuiţi să-l vadă”.
În sfârşit, a trăi cu înţelepciune înseamnă a fi conştienţi că această viaţă are un sfârşit, că viaţa aceasta nu este totul, că această viaţă este o mică parte în comparaţie cu ceea ce va urma. De aceea, să avem grijă cum trăim această viaţă pentru a nu avea regrete în lumea cealaltă. Să nu uităm îndemnul lui Cristos din Evanghelia de astăzi: „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului”.
Marele păcat al omului zilelor noastre este tocmai acesta: se simte autosuficient, îl exclude pe Dumnezeu din viaţa sa, face totul ca şi cum după această viaţă nu ar mai fi nimic, exclude realităţile veşnice, susţine sus şi tare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa aceasta trecătoare, că totul are un sfârşit.
Se povesteşte că un călugăr bătrân al pustiului a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră, strigând:
– Am văzut moartea!!! Am văzut moartea!!!
Afară s-a întâlnit cu trei bandiţi, care, privind în jur, l-au întrebat:
– Bătrâne, unde este moartea?
Călugărul i-a dus în peşteră şi le-a arătat comoara descoperită din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi, vicleni, i-au spus:
– Ai dreptate, bătrâne, pleacă, pleacă departe de aici!
După plecarea călugărului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă, au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea: „În târg, voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece, apoi voi cumpăra provizii pe care le voi otrăvi şi, astfel, voi rămâne singurul stăpân al comorii”.
Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui: „O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe din două”.
Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi, astfel, au murit cu toţii.
Această povestioară ne arată clar ceea ce se întâmplă atunci când inima şi mintea omului sunt preocupate doar de a aduna bogăţiile acestei lumi, cum moartea care vine pe neaşteptate anulează, ne lasă fără tot ceea am adunat în această viaţă. Atunci ne vom da seama că ne-am risipit viaţa, că am ales greşit modul de a ne raporta la viaţă; dar va fi prea târziu. De aici, îndemnul de a ne orienta existenţa către întâlnirea cu Domnul, de a trăi în aşteptarea întoarcerii Domnului.
„Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci candelele noastre se sting”. Ar părea, la prima vedere, că refuzul fecioarelor înţelepte de a le da untdelemn fecioarelor nechibzuite este contrar carităţii creştine, iubirii fraterne. Dar nu e aşa; acest verset vine să ne confirme faptul că fiecare suntem responsabili de faptele noastre, fiecare trebuie să ne preocupăm de candela vieţii noastre, care este credinţa, să nu se stingă, să o alimentăm mereu cu iubire. Să avem grijă ca preocupările, grijile acestei lumi să nu ne stingă candelele; din contră, suntem invitaţi ca lumina candelei noastre să nu strălucească doar pentru noi, ci să strălucească pentru toţi din casă, pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care vor intra în contact cu noi. Cei care ne vor vedea pe stradă, colegii de serviciu să îşi poată pune întrebări despre viaţa lor.
Şi nu numai atât: Papa Francisc deseori ne îndeamnă să mergem la periferii, în întâmpinarea acelora care, din indiferenţă sau din alte motive, au lăsat candela speranţei să se stingă; să îi ajutăm să îşi reaprindă această candelă, să le arătăm cine trebuie să fie scopul vieţii lor, anume Cristos.
Avem invitaţia de a participa la ospăţul lui Cristos. Ceea ce este important este răspunsul nostru, este efortul nostru de a face ca prin viaţa noastră să dăm un răspuns pozitiv acestei invitaţii. Să-i cerem lui Dumnezeu pe Duhul său Sfânt, ca să ne ajute să facem din viaţa noastră un răspuns vrednic la invitaţia participării la banchetul ceresc.
Cezar Chelaru Dămoc
