În sărbătoarea sfinților apostoli Simon și Iuda, Evanghelia ne amintește că Dumnezeu se manifestă nu în rumoare, ci în iubire și fidelitate față de cuvântul său. Mărturia lor discretă ne învață că sfințenia se naște în gesturile zilnice, în slujire și grijă față de ceilalți.
Unde se manifestă Dumnezeu? Este o întrebare străveche, dar profund contemporană. Este pusă în Evanghelia lui Ioan de Iuda Tadeu, unul dintre cei doisprezece: „Doamne, cum se face că te vei arăta nouă, și nu lumii?”. Este întrebarea celui care caută un semn clar, o prezență capabilă să se afirme și să ajungă la toți. Isus răspunde arătând o cale diferită: Dumnezeu se manifestă în relațiile cu cei care îl iubesc și păzesc Cuvântul său. De la această întrebare dorim să pornim pentru a celebra sărbătoarea sfinților apostoli Simon și Iuda, pe care Biserica o celebrează pe 28 octombrie. Două nume rar menționate în Evanghelii, dar care aparțin grupului celor doisprezece. Comemorarea lor amintește de originile comunității creștine și de o mărturie care s-a dezvoltat departe de lumina reflectoarelor, prin fidelitatea față de chemarea primită.
Cele mai sigure informații despre Simon și Iuda provin din Noul Testament. Cele trei Evanghelii sinoptice, Matei, Marcu și Luca, îi includ în listele celor doisprezece aleși de Isus. Simon este numit „zelotul” de toate trei. Iuda, însă, este menționat de Matei și Marcu drept Tadeu, în timp ce Luca îl prezintă ca „Iuda, fiul lui Iacob”. Evanghelia lui Ioan îl distinge de Iuda Iscarioteanul, numindu-l „Iuda, nu Iscarioteanul”. Nu se poate deduce mult mai mult din titlul de „zelot” aplicat lui Simon. Ar putea indica o anumită sensibilitate religioasă sau politică, dar nu ne permite să afirmăm cu certitudine că a fost membru al mișcării zelote. Iuda, însă, este protagonistul unuia dintre puținele dialoguri personale care îl privesc. În timpul Ultimei Cine, îl întreabă pe Isus: „Doamne, cum se face că trebuie să te descoperi nouă și nu lumii?”.
Răspunsul lui Cristos este surprinzător: „Vom veni la el și vom locui la el”. Prezența lui Dumnezeu nu se impune prin rumoare, ci este recunoscută în iubire și în acceptarea cuvântului său.
Este o perspectivă care atinge și viața noastră de astăzi; credința nu se limitează la celebrări sau la mari ocazii: ea prinde contur în relații, în alegeri, în modul în care înfruntăm dificultățile, în iertare, în grija față de cei vulnerabili. Un cuvânt al Evangheliei devine astfel concret atunci când schimbă modul în care îi vedem și stăm alături de ceilalți.
Dincolo de puținele referințe din Noul Testament, informațiile despre viața celor doi apostoli devin mai puțin sigure. Izvoarele creștine ulterioare au păstrat tradiții diferite despre activitatea lor misionară: Iuda a fost legat în primul rând de predicarea în Mesopotamia și Armenia, în timp ce Simon a fost asociat cu diferite teritorii din Orient. Mărturiile sunt inconsistente și nu permit o reconstituire definitivă a itinerarului lor. Chiar și martiriul lor este încredințat tradiției. Memoria creștină a transmis relatări diferite despre moartea lor, iar iconografia îi înfățișează cu instrumentele asociate martiriului: Simon cu un ferăstrău, Iuda cu o bâtă sau o halebardă. Aceste imagini fac parte dintr-o devoțiune care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor.
Ceea ce ne permit însă să afirmăm izvoarele neotestamentare este esențial: au fost aleși de Isus, aparțineau grupului celor doisprezece și au fost implicați în misiunea încredințată apostolilor.
Simon și Iuda nu au lăsat o biografie comparabilă cu cea a lui Petru sau Paul. Prezența lor în Noul Testament este discretă, dar tocmai această discreție îi poate apropia de mulți credincioși. Majoritatea persoanelor, de fapt, trăiesc o credință alcătuită din gesturi obișnuite: o familie de susținut, o muncă de îndeplinit cu responsabilitate, o persoană de ajutat, o comunitate de slujit. Acestea nu sunt acțiuni menite să facă titluri în presă, dar pot deveni locuri în care Evanghelia devine vizibilă.
Sfințenia nu coincide neapărat cu o viață excepțională în ochii lumii. Poate apărea din perseverență, capacitatea de a începe din nou, fidelitatea față de o promisiune și disponibilitatea de a avea grijă de ceilalți. Întrebarea lui Iuda la Ultima Cină poate răsuna și astăzi: unde se manifestă Dumnezeu? Răspunsul lui Isus ne invită să schimbăm perspectiva. Nu numai în marile evenimente, ci și în țesutul concret al existenței, Domnul se face prezent. Acolo unde cineva alege binele când ar fi mai ușor să renunțe, unde se remediază o relație rănită, unde o persoană fragilă este binevenită, unde slujirea este prestată fără a aștepta recunoaștere. Simon și Iuda ne amintesc astfel că mărturia creștină nu depinde de notorietate. Memoria lor, păstrată de Biserică de-a lungul secolelor, continuă să indice un drum simplu: primirea chemării lui Cristos și lăsarea Evangheliei să devină viață. Acesta este cel mai autentic mod de a celebra pe cei doi apostoli: a învăța să recunoaștem, chiar și în cele mai simple falduri ale zilelor noastre, acele semne discrete prin care Dumnezeu continuă să se facă prezent.
De Enzo Gabrieli
(După Agenția SIR, 28 octombrie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
