Dialogul cu Sfântul Părinte
Întrebare de la Chloé
Sfinte Părinte, vă mulțumim pentru prezența dumneavoastră în mijlocul nostru în această seară și pentru această oportunitate de dialog pe care ne-o oferiți.
Mă numesc Chloé. Am 25 de ani și sunt pe cale să-mi închei studiile în domeniul farmacologiei. Fac parte dintr-un grup de tineri catolici din cartierele muncitorești ale regiunii Île-de-France, numit „La Cité Céleste”. Printre altele, organizăm evenimente precum seri de adorație și rugăciune, care reunesc mulți tineri din cartier, dornici să-și trăiască și să-și împărtășească credința cu ceilalți. Sunt implicată și în parohia mea, lucrând în mod special cu elevii de liceu. Prin aceste diverse angajamente, doresc să-mi pun energia și competențele în slujba celorlalți, creând punți de legătură între credință, tinerețe și realitățile vieții cotidiene din cartierele noastre.
După cum spune sfântul Paul: „Pentru mine, a trăi este Cristos”. Totuși, societatea în care trăim se întemeiază pe principii diferite și, uneori, pare chiar să ignore complet chestiunea lui Dumnezeu. Dorim să-l vestim pe Cristos celor din jur cu putere și perseverență, dar și cu respect și sensibilitate. Cum putem îmbina zelul nostru misionar puternic cu o fraternitate autentică față de cei care nu împărtășesc credința noastră?
Răspunsul Sfântului Părinte
Dragi prieteni, primul lucru pe care aș vrea să-l spun este foarte simplu: vă mulțumesc. Mulțumiri lui Dumnezeu și vouă – vă mulțumesc pentru curajul vostru, pentru prezența voastră, pentru credința voastră. Voi sunteți sfinții Franței!
Îți mulțumesc, Chloe, pentru întrebarea ta. Citatul din sfântul Paul pe care l-ai menționat nu este doar o afirmație. Este, cu adevărat, esența vieții sale. În aceste cuvinte puține, dar decisive, el rostește o rugăciune de laudă, un act de credință și indică drumul sfințeniei care a dus la martiriu. „Pentru mine, a trăi este Cristos” (cf. Fil 1,21). Repetând această declarație de iubire, căutăm să avem parte de experiența apostolului. El mărturisește că Dumnezeu nu a lipsit niciodată din viața sa. Dumnezeu i-a ieșit în întâmpinare, chemându-l la sine, transformându-l astfel din interior și trimițându-l în lume.
Cu toții facem parte din această călătorie spirituală, chiar și astăzi. Este adevărat, așa cum spui, că societatea în care trăim pare indiferentă față de Dumnezeu. Dar Domnul nu este indiferent față de noi! Iată ce contează și ce ne dă mereu speranță. Faptul că mulți sunt indiferenți față de chestiunea lui Dumnezeu este, într-adevăr, o problemă, dar la fel este și faptul că mulți sunt indiferenți față de chestiunea omenirii. Din păcate, câți oameni nu dau dovadă de nicio grijă față de aproapele, duc o viață egoistă, îi privesc de sus pe cei săraci, în timp ce își risipesc bogăția pe lucruri banale. Câți îi resping pe cei slabi și pe cei bolnavi, crezând că valoarea unei persoane constă numai în ceea ce produce. Gândiți-vă la angajarea voastră în cartierele muncitorești din Île-de-France, în „La Cité Céleste”: acolo, în realitățile concrete ale vieții cotidiene și uneori în mijlocul dificultăților, credința voastră devine o mărturie vibrantă a speranței.
Omenirea rătăcește atunci când susține că Dumnezeu a murit. Fără Dumnezeu, nu avem mântuire și pierdem sensul existenței noastre, care se reduce la un impas sau la neant. Dimpotrivă, cei care spun: „Pentru mine, a trăi este Cristos!” experimentează exact contrariul. Într-adevăr, în Cristos știm că Dumnezeu nu este niciodată indiferent față de omenire! Prin Isus, răstignit și înviat, Dumnezeu își dă propria viață pentru ca noi să putem trăi. Modul de a-l vesti pe Cristos cu curaj, dar și cu respect, este acela de a-l proclama drept Evanghelie a mântuirii, drept cuvânt al adevărului și al vieții. Evanghelia este o veste bună pentru toți, un mesaj eliberator și un călăuzitor către o viață nouă.
Evanghelia lui Isus nu duce la conflict, ci ne invită mereu să iertăm. În timp ce aruncă lumină asupra dramei istoriei, ea cultivă grija fraternă. Întâlnirea cu Cristos deschide calea dialogului și ne pregătește pentru pacea sa, căci îi oferă fiecărui bărbat și fiecărei femei cea mai mare promisiune, aceea care împlinește orice dorință a noastră: promisiunea vieții veșnice.
Dragă Chloé, dragi tineri, experiența religioasă a fiecărei persoane exprimă această căutare a sensului care însuflețește sufletul uman. În Isus, Răscumpărătorul lumii, Dumnezeu se revelează adresându-se „oamenilor ca unor prieteni” (Constituția dogmatică despre Revelația divină Dei Verbum, 2). El este izvorul apei vii, lumină în întuneric. Așadar, în bucuria credinței, să proclamăm împreună în această seară: „pentru noi, a trăi este Cristos!”. Împreună: pentru noi, a trăi este Cristos!
Datorită lui, putem îmbina zelul misionar cu spiritul de fraternitate față de cei care nu cred în Dumnezeu sau care aparțin altor tradiții religioase. Această fraternitate se clădește pe ascultare și respect reciproc și își are rădăcinile în unitatea familiei umane, care, de-a lungul istoriei, și-a exprimat dimensiunea religioasă ca o trăsătură vitală a fiecărui popor.
Cultivarea unei legături fraterne cu cei care nu împărtășesc credința noastră contribuie, astfel, la edificarea societății. Mai mult, este un mod de a trăi credința și caritatea, căci este imposibil să dăm mărturie despre Cristos fără a-i iubi pe cei cărora dorim să-l vestim. Întâlnirile dintre tinerii din regiunea mediteraneană, care au avut loc în ultimii ani, constituie un semn încurajator al acestei fraternități.
Așadar, mesajul creștin nu reprezintă un obstacol în calea conviețuirii fraterne; dimpotrivă, o promovează, invitându-i pe toți să asculte în libertate un mesaj de pace și mântuire. Totodată, misiunea noastră nu este incompatibilă cu respectul față de alte religii, întrucât Biserica nu respinge ceea ce este adevărat și sfânt în acestea (cf. Declarația privind raporturile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate, 2). Vă mulțumesc.
Întrebare de la François
Sfinte Părinte, vă mulțumim că aţi venit să ne întăriţi în credința noastră și în dorința noastră de a da mărturie pentru Evanghelie!
Numele meu este François Bigot. Am crescut în mediul rural din Burgundia și în prezent studiez agronomie la UniLaSalle. Îmi place să îmi dedic timpul frumuseții liturghiei. De asemenea, slujesc episcopia mea de Nevers organizând un pelerinaj cu bicicleta de munte și pregătind un nou pelerinaj burgund. Sunt un lider cercetaș și activ în lucrarea de capelan la școala mea.
Noi tinerii dorim să ne implicăm în slujirea celor mai vulnerabili, a păcii în țara noastră și în întreaga lume, a Bisericii lui Cristos! Cu toate acestea, este adesea dificil să știm cum să ne îndreptăm viața astfel încât să ne putem dărui dezinteresat și fidel, fără să ne împrăștiem sau să ne pierdem inima, deoarece sarcina pare uneori copleșitoare. Anxietatea și incertitudinea subminează adesea entuziasmul tinereții noastre. Sfinte Părinte, cum putem discerne unde ne cheamă Domnul să ne slujim și să ne oferim viețile?
Răspunsul Sfântului Părinte
Sunt mulți cercetași aici? O, foarte bine – bun venit!
Mai întâi de toate, aș dori să vă mulțumesc pentru angajarea voastră. Îmi aduce o mare bucurie să vă văd aici în număr atât de mare, animați de dorința de a sluji cauza păcii – o pace care ne ajută să creștem ca oameni, transformând temerile în speranță și plângerile în responsabilitate. Astăzi, această mare misiune este mai urgentă ca oricând, căci ne cheamă să navigăm cu discernământ printre schimbările tehnologice și digitale actuale, fără a ne diminua umanitatea. În mod special, atunci când ne dedicăm protejării celor mai tineri și a celor mai vulnerabili, ne recunoaștem propria fragilitate, atât cea personală, cât și cea comună. Această fragilitate, inerentă vieții umane, nu ne înspăimântă, ci ne unește ca făpturi care se descoperă unele pe altele ca frați și surori în Cristos. El este primul care ni se dăruiește, iar semnul viu al acestui har este Euharistia, „izvorul și culmea vieții creștine” (Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11). Din acest sacrament, care ne susține credința, extragem la rândul nostru puterea de a ne dărui aproapelui, imitând iubirea dezinteresată a Domnului Isus. Căutarea dreptății și a păcii ne îndeamnă să recunoaștem conflictele pe care le trăim în noi înșine și să ne purificăm inimile. Angajându-ne în slujirea lui Dumnezeu și a celorlalți, rănile noastre găsesc astfel mângâiere și răscumpărare.
De-a lungul istoriei lumii, nu există niciun eșec din care Dumnezeu să nu ne poată ridica, căci milostivirea sa este bucuria noastră. Cu toate acestea, ai vorbit despre anxietate și incertitudine ca obstacole în calea entuziasmului vostru. Acestea sunt sentimente răspândite, care izvorăsc din incertitudinea planurilor de viitor, din natura trecătoare a legăturilor afective și din fragilitatea relațiilor. La aceste probleme se adaugă altele care apasă greu asupra generației voastre, precum oboseala provocată de ecrane și anxietatea legată de schimbările climatice și de situația internațională. Da, trebuie să acordăm o mare atenție acestor sentimente. Vă invit pe toți, dragi tineri, să vă păstrați inimile deschise față de suferința semenilor voștri. În același timp, experiența fragilității – a oricărui tip de fragilitate – poate deveni pentru un discipol al lui Cristos o ocazie de a depune mărturie. Cei care îl urmează pe Isus pe calea slujirii umile și dezinteresate sunt eliberați de anxietate și găsesc un nou entuziasm, trăind bucuria și pacea interioară. Aceste sentimente nu sunt trecătoare sau subiective, ci își au rădăcinile în certitudinea credinței pe care o mărturisim împreună, ca Biserică.
Da, împreună formăm Biserica: fragilă și sfântă, asemenea unor vase de lut care poartă o comoară (cf. 2Cor 4,7). Sfântul Paul ne amintește încă o dată că tocmai în slăbiciune suntem puternici (cf. 2Cor 12,10). Mai ales în momentele dificile, Dumnezeu ne susține libertatea și ne încurajează prin harul său. El a ales să trăiască asemenea unui om pentru ca noi să putem trăi veșnic alături de El, ca martori plini de bucuria speranței.
Dragi prieteni, în această prietenie cu Isus are loc discernământul nostru. Este o reflecție care începe prin invocarea darurilor Duhului Sfânt. Este un efort constant care ne permite să mergem înainte cu ordine și încredere.
Cum putem discerne bine?
Mai întâi, să ne amintim că Cuvântul Domnului este întotdeauna o făclie pentru pașii noștri (cf. Ps 119,105). În lumina Evangheliei, formarea spirituală presupune rugăciune și slujire, adorație și acțiune, tăcere – rară, dar necesară, departe de vacarmul mass-mediei – și vestire.
Apoi, să ne inspirăm din exemplul sfinților. Chiar și în fața persecuției, acești frați și surori ai noștri au deschis căi ale păcii. Să privim spre acei preoți plini de pasiune pentru Cristos, precum sfântul Eugen de Mazenod și sfântul Ioan Maria Vianney. Să privim spre frumusețea mistică a sfintei Tereza a Pruncului Isus, spre fervoarea în caritate și misiune a fericitei Pauline Jaricot și spre curajul celor cincizeci de martiri ai apostolatului, care și-au slujit frații și surorile până la sacrificiul propriei vieți în timpul celui de-al doilea război mondial. Acești sfinți au schimbat cursul istoriei, călăuzind mulți oameni de la suferință spre speranță, întrucât mai întâi și-au schimbat propriile inimi, transformându-le în lumina credinței.
Dragi tineri, în timp ce discerneți propria vocație, fiți siguri că Domnul nu ne vorbește într-un mod confuz, ci ne cheamă pe fiecare pe nume, invitându-ne să-l urmăm pentru că ne iubește. Dacă îmbrățișați Evanghelia sa cu o minte deschisă și o inimă curată, veți înțelege cum vă invită Isus să slujiți. Este întotdeauna un dar al vieții: o viață plină, fidelă și revărsând iubire. Pentru a depăși neliniștea sau incertitudinea, aveți curajul de a rosti un cuvânt simplu și minunat: mulțumesc. Îți mulțumim, Isuse, pentru iubirea ta.
De aceea, acum, nu cu teamă, ci cu încredere și plini de bucurie, putem spune cu toții împreună, urmând exemplul sfinților: „Iată-mă, Doamne!”. Cu toții împreună: iată-mă, Doamne!
Acum mă adresez acelora dintre voi – și sunt mulți aici în această seară – care se simt chemați să-l urmeze pe Isus pe calea exigentă a preoției sau a vieții consacrate. Biserica din Franța are nevoie de voi! Ea se roagă pentru voi; ea vă așteaptă. Dragi prieteni, nu vă temeți de această chemare. Fiți curajoși. Aveți încredere în Isus, care vrea să vă facă cei mai apropiați prieteni ai săi. El nu vă va dezamăgi și va fi mereu alături de voi. Viața voastră va fi frumoasă și rodnică.
În încheiere, să rostim această rugăciune pe care sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat-o moștenire: „Învățătorule, Tu care iubești și respecți persoana umană, Tu care ai luat parte la suferința omenirii, Tu care ai luminat misterul existenței umane, ajută-ne să descoperim adevăratul sens al vieții și al vocației noastre!” (Omilia de la Sfânta Liturghie pentru cea de-a XII-a Zi Mondială a Tineretului, Paris, 24 august 1997). Vă mulțumesc!
Meditația Sfântului Părinte
În timpul nopții, lumina strălucește cu atât mai puternic. Astfel, dragi tineri, am ascultat împreună cuvintele sfântului Paul. Vrem să le înălțăm, asemenea unei torțe care luminează nu numai rugăciunile noastre, ci întreaga istorie a Bisericii. Apostolul privește spre epoca sa și primește inspirația divină – adică Duhul Sfânt –, care deschide mereu perspective luminoase pentru viitor. Da, Dumnezeu este Domnul istoriei și, indiferent ce se întâmplă, El îi călăuzește cursul spre mântuire. În Cristos, orice rău își găsește sfârșitul, tocmai pentru că acel sfârșit devine începutul unei vieți noi și veșnice.
Dragi prieteni, pentru a aduce lumină asupra vremurilor noastre și a transforma prezentul în lumina Duhului, să ne amintim mai întâi de toate că, asemenea lui Timotei, suntem oameni ai lui Dumnezeu. Expresia „ai lui Dumnezeu”, folosită de sfântul Paul, semnifică o relație, nu o posesie. Cel ce trăiește cu Dumnezeu este liber de tot ceea ce întunecă viața, făcând-o goală și lipsită de sens. Tineri din Franța, purtați în inimi o dorință imensă de libertate, un cuvânt care răsună puternic în cultura voastră. Dar care este izvorul adevăratei libertăți? Isus îl dezvăluie clar atunci când ne spune că adevărul este cel care ne va face liberi (cf. In 8,32) și că El este Adevărul (cf. In 14,6). Iată, așadar, izvorul adevăratei libertăți: o relație vie cu Isus.
Prezența Domnului aduce înțelepciune planurilor noastre și frumusețe dorințelor pe care le purtăm în inimă. Dumnezeu strălucește în sufletele noastre ca o lumină, invitându-ne la o înnoire continuă, chemându-ne la o convertire care dă sens deplin vieții noastre și făcându-ne protagoniști ai unei istorii ce trece de la confuzie la căutarea adevărului și de la indiferență la angajamentul față de dreptate. Sfântul Paul exprimă acest lucru prin trei verbe care fac apel la libertatea noastră: a evita, a tinde și a lupta.
Apostolul îi scrie lui Timotei: mai întâi de toate, „evită toate acestea”, adică mândria, vanitatea, violența și lăcomia (cf. 1Tim 6,4.11). Acestea sunt sentimente care pun stăpânire pe noi și ne acaparează. Egoismul care le caracterizează ascunde o singurătate înfricoșătoare. Pentru a ne bucura de apropierea de Dumnezeu și de fraternitatea umană, trebuie să respingem dorințele care ne consumă relațiile fără a oferi nimic în schimb sau care ne umplu cu lucruri incapabile să ne hrănească. Un astfel de stil de viață ne îndeamnă să avem totul, dar să nu devenim nimeni; să primim nenumărate „aprecieri” (like-uri), dar să rămânem singuri cu noi înșine.
Când decidem să nu urmăm acel stil de viață, începem să tindem spre „dreptate, evlavie, credință, iubire, statornicie și blândețe” (v. 11). Într-adevăr, cei care trăiesc cu Dumnezeu tind spre ceea ce este mai bun: ei cresc neîncetat. Ei caută virtutea, adică acea forță interioară care ne face buni și autentici. Dragi prieteni, dinamismul care însuflețește viața creștină are un nume precis: calea sfințeniei. Este calea pe care Domnul o deschide în fața fiecăruia dintre noi, însoțindu-ne la fiecare pas. Și câți fii și fiice ai acestui iubit pământ al Franței s-au lăsat călăuziți pe această cale! Să ne gândim, de exemplu, la fericitul Marcel Callo, un tânăr francez, cercetaș și muncitor, care, în întunericul lagărului de concentrare, nu a încetat niciodată să tindă spre bine, păstrându-și libertatea interioară.
Pe măsură ce înaintăm pe această cale a sfințeniei, devine limpede că nu este suficient doar să ne ferim de rău: trebuie să alegem binele. Acesta nu este un principiu abstract și nici o afirmație de la sine înțeleasă. Alegerea binelui este actul propriu-zis al libertății, prin care aceasta se împlinește, se rafinează și se maturizează. Pentru a face alegerile corecte, rețineți acest principiu: binele dăruiește viață; nu o ia niciodată înapoi. Binele poartă de grijă altora; nu ia pentru sine. Binele nu este numai o idee frumoasă, ci chipul luminos al iubirii: este însuși Dumnezeu. Virtuțile pe care sfântul Paul ni le indică drept reflexii ale bunătății lui Dumnezeu includ dreptatea față de semeni, evlavia și credința în Dumnezeu, caritatea față de toți, răbdarea față de cei care ne pricinuiesc suferință și blândețea care îi caracterizează pe cei ce caută pacea cu o inimă curată. Principiile egalității și fraternității care inspiră societatea voastră își găsesc aici temeiul. Mai mult decât niște prescripții juridice, ele sunt alegerile radicale și curajoase ale unei inimi libere. A ne însuși aceste principii nu este numai un angajament moral; înseamnă a alege să devenim bărbați și femei autentici, liberi de orice compromis.
În acest sens, apostolul ne oferă un al treilea verb: a lupta. Într-adevăr, a ne feri de rău și a tinde spre bine implică lupta. A lupta, da, așa cum a făcut sfântul Paul – adesea reprezentat cu o sabie în mână, simbol al cuvântului lui Dumnezeu, „sabia Duhului” (Ef 6,17). Acest verb răsună puternic aici, în Franța, țara sfintei Ioana d’Arc, o tânără care a știut să lupte cu curaj. Însă să ne amintim că lupta pe care suntem chemați să o ducem este lupta credinței, prin angajamentul nostru de a trăi conform Evangheliei, ca discipoli ai lui Isus, Fiul lui Dumnezeu care ne face frați și surori. În numele său primim puterea celui drept de a rezista în fața ispitei. În numele său avem perseverența celui blând de a ne dedica săvârșirii binelui. Lupta noastră nu este o luptă împotriva altora. Ea nu folosește armele violenței, ale disprețului sau ale opresiunii. Singura noastră armă este iubirea care se dăruiește pe sine. Din păcate, știm că există forțe care se opun relației noastre cu Dumnezeu și puteri care caută să dezbine indivizii și popoarele, punându-i unii împotriva altora. Aceste rele nu se dezvăluie întotdeauna prin violență fățișă, ci apar uneori sub forme mai perfide, căci promit tocmai ceea ce ne răpesc: fericirea noastră. Când ne simțim înconjurați de întunericul lor, lumina Duhului Sfânt ne luminează și ne mângâie. Așadar, în această seară, să alegem împreună virtuțile pe care trebuie să le cultivăm pentru a-l urma pe Domnul.
Nu suntem singuri pe această cale spre sfințenie, căci o parcurgem uniți cu toți frații și surorile din jurul nostru. Voi înșivă experimentați acest lucru în această seară, așa cum se întâmplă la adunări mari precum Ziua Mondială a Tineretului. Îi avem și pe sfinți ca aliați, sprijinindu-ne în vremuri de încercare. Dragi prieteni, atunci când alegerile vieții necesită curaj, căutați mijlocirea sfinților și urmați-le exemplul. După cum am cântat în litanii, încurajarea sfinților ne asigură că nu suntem niciodată singuri în rugăciune și că nu suntem niciodată singuri în Biserică. Într-un mod special, să cerem acum ajutorul lor pentru a deveni făcători de pace, care este dorința veșnică a lui Dumnezeu pentru noi și sarcina constantă a omenirii. În seara asta, am menționat câțiva dintre sfinți. Să o rugăm și pe sfânta Tereza a Pruncului Isus să ne învețe „calea sa mică” a iubirii zilnice, temelia solidă a oricărei păci durabile.
Domnul realizează această pace prin legământul pe care îl încheie cu noi toți, prin mijlocirea lui Isus Cristos. De aceea, atunci când evidențiază fundamentul experienței noastre de credință, sfântul Paul vorbește nu numai despre ceea ce putem face noi ca răspuns față de Dumnezeu, ci și despre ceea ce face Dumnezeu pentru noi. Apostolul rezumă acest lucru printr-o imagine a lui Isus în fața lui Pilat: adevărul iubirii care înfruntă ipocrizia puterii. Astfel, „lupta cea bună” coincide cu „mărturia cea bună” (cf. v. 12-13). Acest lucru este demonstrat de folosirea aceluiași adjectiv kalos, care aici semnifică ceva bine făcut. Lucrarea bine făcută, lucrarea care este bună, este răscumpărarea pe care Isus o înfăptuiește pentru noi. Prin lupta sa împotriva păcatului și a morții, victoria lui Cristos ne eliberează. El ne salvează de tot răul și ne cheamă la tot ce este bine.
În această lumină, să privim cele două relicve din fața noastră: tunica și crucea. Una i-a fost luată lui Cristos, cealaltă i-a fost dată. Ambele sunt semne ale pătimirii sale. Isus este dezbrăcat de tunică pentru a ne putea îmbrăca pe noi în veșmântul alb, spălat „în sângele Mielului” (Ap 7,14). Astfel, crucea – instrument al morții – devine un semn al speranței. Așadar, şi tunica, și crucea ne reprezintă pe noi, Biserica, născută din viața lui Dumnezeu dăruită lumii. Dragi tineri, pentru a crește în sfințenie și a îmbunătăți societatea noastră, fiți martori luminoși ai acestei Evanghelii, ai Veştii Bune care este însuși Cristos, Mântuitorul nostru: „Lui să-i fie cinstea și stăpânirea veșnică! Amin” (1Tim 6,16).
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
