Excelențe,
Dragi preoți și persoane consacrate,
Dragi membri ai Adunării Sinodale,
Dragi catecumeni și neofiți, fraților și surorilor,
Mă bucur să mă întâlnesc cu voi și să am această ocazie, în cadrul călătoriei mele apostolice, de a reflecta asupra drumului pe care îl parcurgeți în Adunarea Eclezială Provincială.
Îi mulțumesc Excelenței Sale arhiepiscopul Laurent Ulrich de Paris, care a amintit de semnificația istorică și spirituală a acestui loc, atrăgându-ne totodată atenția asupra fratelui Lawrence al Învierii, a cărui mistică a vieții de zi cu zi a influențat foarte mult propria mea călătorie de credință. Mai presus de toate, îmi exprim recunoștința pentru Instrumentum Laboris pe care mi l-ați prezentat. Este o expresie a unui drum eclezial care implică poporul lui Dumnezeu, caracterizată de ascultare reciprocă și sinodalitate.
Astăzi, suntem găzduiți de Institut Catholique de Paris, o instituție situată la intersecția științei și credinței care a contribuit, timp de secole, la educarea minților și a inimilor în slujirea Evangheliei. Aș dori să salut profesorii, studenții și personalul acestei universități, precum și pe toți membrii acestei Adunări Provinciale care sunt implicați în reflecţia asupra inițiativelor pastorale de primire a neofiţilor și catecumenilor și asupra vieții Bisericii.
Urmărind cu atenție activitatea dumneavoastră – și, mai ales, ascultând mărturiile lui Jaodie Josué, a lui Marielle și a lui Sophie – sunt cuprins, înainte de toate, de o profundă recunoștință pentru lucrarea nepătrunsă a lui Dumnezeu. La fel ca dumneavoastră și împreună cu dumneavoastră, sunt impresionat de numărul persoanelor care revin în pragul credinței și de numeroșii adulți care caută să primească sacramentele inițierii creștine.
Poate părea paradoxal faptul că acest fenomen – în care atât de mulți oameni redescoperă Evanghelia și îmbrățișează credința – are loc pe fundalul unei societăți precum cea a Franței, marcată de o cultură profund secularizată. Experiența și mărturiile voastre, dragi catecumeni și neofiți, sunt un semn concret al acțiunii harului lui Dumnezeu, care depășește cu mult analizele statistice și sociologice. Acest fenomen, care contrazice orice atitudine defetistă și ceea ce Papa Francisc a numit „pesimism steril” (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 84-86), trebuie primit cu spirit de responsabilitate.
De fapt, suntem chemați să mergem în întâmpinarea fraților și surorilor noastre, redescoperind modul de a acționa al lui Dumnezeu însuși, caracterizat prin apropiere, compasiune și duioșie. Cu duioșie pastorală și caritate fraternă, trebuie să recunoaștem, să primim și să ocrotim mica flacără pe care Duhul Sfânt a aprins-o în întunericul nopții, sămânța minusculă care se străduiește să crească chiar și printre spini.
În timp ce privim cu uimire la ceea ce se întâmplă în viața atâtor frați și surori ai noștri, nu trebuie să ne lăsăm cuprinși de automulțumire sau de un optimism naiv. Dimpotrivă, trebuie să rămânem angajați, deschiși spre căutare, să ne punem întrebări și să punem în practică inițiative pastorale concrete. Duhul Sfânt este cel care inspiră Adunarea voastră sinodală și, într-un sens mai larg, viața Bisericii din Franța. Plini de uimire în fața lucrării surprinzătoare a lui Dumnezeu, ce trebuie să facem și unde ne conduce Duhul în ceea ce privește însoțirea catecumenilor, a neofiţilor și a celor care „o iau de la capăt”?
În primul rând, aș dori să reamintesc o expresie folosită de episcopatul francez în urmă cu câțiva ani și să vă îndemn să vă imaginați și să întruchipați o Biserică aflată într-o „stare de inițiere” – o Biserică ce îi sprijină pe catecumeni, pe neofiți și pe cei care revin la credință, oferindu-le, în timp, o călăuzire solidă și statornică. Într-adevăr, inițierea creștină în ansamblul ei s-a aflat în centrul eforturilor pastorale încă din anii de după cel de-al doilea război mondial. Chiar și atunci existau numeroase propuneri, iar evoluțiile teologice și liturgice din acea perioadă au contribuit în mare măsură la reînnoirea programelor de catecumenat în timpul Conciliului al II-lea din Vatican. Deși circumstanțele de astăzi sunt diferite, vă puteți inspira din această tradiție pastorală profund înrădăcinată privind însoțirea catecumenilor. Mai mult, să nu uităm că practica deja existentă a fost consolidată și mai mult în anul 1996, an în care au fost publicate atât Scrisoarea către catolicii din Franța, cât și cea mai recentă ediție franceză a Ritualului inițierii creștine a adulților.
Iubiţi frați și surori, a fi „în proces de inițiere” înseamnă a-i primi pe cei care îl caută pe Dumnezeu și a descoperi în ei atât o oportunitate, cât și o misiune. Oportunitatea constă în faptul că, datorită lor, comunitatea credincioșilor își poate reînnoi propriul parcurs de credință și poate experimenta bucuria Evangheliei într-un mod nou. Misiunea, însă, constă în a-i susține și a le oferi îndrumare, chiar și după ce au primit sacramentele. Trebuie să-i primim cu bucurie pe cei care vin la noi, să valorizăm experiența lor spirituală, să le respectăm parcursul personal și să promovăm vestirea esențială a kerygmei, apelând inclusiv la formele care le sunt familiare din propria lor experiență personală sau comunitară. Mai mult, să nu uităm că mulți dintre acești oameni vor pune ulterior aceeași întrebare pe care am auzit-o în mărturia lui Marielle: Cum se poate evita golul de după botez?
Prin urmare, este necesar să-i însoțim și să-i integrăm pe deplin pe acești oameni în comunitățile și adunările noastre de rugăciune după Botez, oferindu-le un mediu primitor și o formare cât mai cuprinzătoare – capabilă să îmbrățișeze diversele aspecte ale vieții creștine și să favorizeze armonia dintre credință și viață. În calitate de neofiți, ei trebuie să-și aprofundeze înțelegerea fundamentelor credinței creștine, să primească o formare adecvată în domeniul biblic și teologic și să descopere tot mai deplin bogăția doctrinei, precum și diferitele dimensiuni ale acțiunii morale creștine care corespund mărturisirii de credință.
În cele din urmă, ei trebuie, de asemenea, să fie inițiați și introduși în viața liturgică a Bisericii. Așa cum am auzit în mărturii, pentru unii, celebrarea riturilor liturgice a constituit o poartă de intrare în însăși taina credinței. Acesta este un aspect fundamental al vieții Bisericii, care necesită o grijă pastorală întemeiată pe învățăturile Conciliului al II-lea din Vatican. Într-adevăr, liturgia nu poate fi privită ca ceva ce vine „după” cateheză, moment în care se aplică pur și simplu ceea ce s-a învățat pe parcurs. Dimpotrivă, ea manifestă și actualizează Misterul Pascal al lui Cristos și este, prin urmare, un eveniment capabil să dezvăluie sensul Veştii Bune și însăși viața lui Dumnezeu. Prin ritmurile, limbajele și riturile sale, liturgia face parte din însăși parcursul convertirii și al pregătirii pentru sacramente.
Rolul formatorilor este de o importanță fundamentală în îndeplinirea acestei misiuni. Așa cum ne învață tradiția străveche a Bisericii, nașii și nașele – reprezentanți ai comunității – trebuie să fie pregătiți și instruiți în mod special pentru a-i iniția pe neofiți. Ca parte a acestei formări, doresc să recomand o înțelegere aprofundată a Ritualului de inițiere creștină a adulților. Totodată, lucrătorii pastorali trebuie formați nu numai în domeniul Bibliei, al teologiei, al liturgiei și al vieții spirituale, ci și în ceea ce privește calitățile umane, astfel încât să știe cum să-i îndrume și să-i însoțească pe cei ale căror parcursuri de viață sunt mai complexe și mai puțin lineare. După cum am auzit chiar adineauri, unii oameni vin cu o simplă sete spirituală, în căutarea unui sens și atrași de Evanghelie, în timp ce alții sosesc purtând povara unor experiențe dureroase, a singurătății și a unor dificultăți profunde. Tocmai aici capătă deplină semnificație un stil marcat de apropiere, compasiune și duioșie; trebuie să găsim un echilibru înțelept pentru a-i primi și a-i asculta, încurajându-i totodată să înfrunte exigențele solicitante ale credinței. Este un parcurs în care trebuie să respectăm ritmul fiecărei persoane, înaintând treptat și cu grijă, printr-o însoțire fraternă. Aceasta înseamnă să adoptăm stilul de „a merge împreună”. Pe căile credinței creștine, ne îmbogățim unii pe alții și creștem împreună – preoți și laici, nași și catecumeni, responsabili pastorali și neofiți.
Îmi vine în minte ceea ce i s-a întâmplat sfântului Augustin, unul dintre cei mai celebri catecumeni din istorie. El a fost introdus în credință de sfântul Ambroziu, iar credința sa era doar o sămânță mică în momentul botezului. Totuși, acea sămânță a crescut și s-a înmulțit, devenind un copac atât de mare încât, și astăzi, ne putem găsi adăpost sub ramurile sale.
Privindu-vă pe voi, dragi catecumeni și neofiți, văd nu numai roadele Duhului Sfânt, care v-a călăuzit pe această cale, ci și promisiunea rodniciei pentru Biserica din Franța. Fiți, la rândul vostru, misionari ai Evangheliei în această societate!
Fie ca marii martori ai acestui pământ iubit să vă susțină în parcursul vostru. Mă gândesc la sfânta Tereza a Pruncului Isus, care ne învață, prin „mica sa cale”, cum încrederea deschide porțile harului, și la sfântul Martin de Tours, figură emblematică a dărniciei și a carității frățești. Împreună cu mulți alți sfinți ai acestui pământ al Franței, ei ne amintesc că misiunea se construiește astăzi, mai presus de toate, rămânând fideli prezenței Domnului în viața de zi cu zi.
Primindu-vă unii pe alții, să puteți forma împreună poporul viu al Bisericii din Franța, capabil să transmită credința. Invocând asupra voastră, a tuturor, ocrotirea maternă a Fecioarei Maria, patroana principală a Franței, precum și mijlocirea sfintei Genoveva și a sfântului Denis, ocrotitorii acestui oraș, vă împart din inimă Binecuvântarea mea.
Vă mulțumesc și fie ca drumul vostru să fie binecuvântat!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
