O lectură protestantă a Sfintelor Scripturi. Cuvânt întrupat şi viu al lui Dumnezeu

În septembrie, diferitele confesiuni creștine din America Latină comemorează și celebrează Luna Bibliei. În acest scurt articol, ofer câteva reflecții asupra abordărilor tradiționale și actuale ale textului sacru dintr-o perspectivă protestantă. În inima tradiției Reformei bate o convingere care nu și-a pierdut nimic din puterea transformatoare: Sfintele Scripturi ca busolă și respirație a vieții creștine. Acel strigăt din secolul al XVI-lea, condensat în postulatul Sola Scriptura, nu a pretins niciodată a fi un bastion doctrinar rigid sau un piedestal academic. A fost, mai presus de toate, o mărturisire de credință: afirmaţia că Cuvântul lui Dumnezeu este singura sursă inepuizabilă de inspirație și autoritatea pentru drumul Bisericii și al credinciosului.

Acest Cuvânt, pentru a fi viu, trebuie să fie aproape. Confesiunea de la Westminster din 1647 amintea deja că autoritatea textelor sacre nu se bazează pe decrete umane sau instituționale, ci pe Dumnezeu însuși, autorul; și că Scriptura însăși se interpretează pe sine, ca un dialog înțelept de claritate și profunzime. Secole mai târziu, în Pactul de la Lausanne din 1974, teologia evanghelică – îmbogățită de privirea luminoasă a gânditorilor latino-americani – va înțelege că această autoritate imuabilă are nevoie de acțiunea vie a Duhului Sfânt, care continuă să lumineze fiecare cultură, astfel încât aceasta să perceapă adevărul cu ochi noi. Această nevoie de apropiere a alimentat marea întreprindere de traduceri în limbi vernaculare. În vremea Reformei, când Vulgata latină a sfântului Ieronim, după Conciliul din Trento, a rămas limitată la sfera ecleziastică, Evanghelia a revenit să vorbească limba străzii. Martin Luther a oferit Biblia sa în germană, versiunea King James a fost publicată în Anglia, iar pe pământul nostru hispanic, Casiodoro de Reina a donat nemuritoarea Biblia del Oso în 1569. Traducerea Cuvântului nu a fost un simplu exercițiu lingvistic: a fost un act de milostivire și democratizare a credinței. O misiune care este încă vie astăzi în angajarea ecumenică de a duce Scripturile popoarelor indigene din America noastră, restabilind nu numai credința, ci și demnitatea și o voce culturilor marginalizate.

Secolul al XX-lea a fost martorul unor dezbateri aprinse despre cum să înțelegem inspirația biblică. În timp ce sectoarele fundamentaliste postulau „ineranța absolută” – care urmărea să protejeze textul de orice presupusă eroare istorică, geografică sau științifică din autografele originale, așa cum a încercat să rezume Declarația de la Chicago din 1978 – marea tradiție eclezială a păstrat noțiunea de infailibilitate. Scriptura nu eșuează în scopul său fundamental: de a revela iubirea lui Dumnezeu, de a oferi mântuirea și de a trasa calea credinței și a conduitei. Încercarea de a reduce inspirația divină la un cod mecanic sau la un manual de știință modernă nu numai că contrazice însăși natura textului, dar trece cu vederea și misterul central al credinței noastre: Întruparea. Așa cum Isus Cristos este pe deplin divin și pe deplin uman, tot așa Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin bărbați și femei condiționate de timpul, cultura și limba lor. A pretinde că ignori acest complot uman pentru a impune un literalism orb nu este venerație, ci mai degrabă o formă de „bibliolatrie”. Așa cum ne-a învățat teologul costarican Elsa Támez, trebuie să citim Scripturile cu ochii și privirea iubitoare a lui Isus din Evanghelii. Un text scos din context – așa cum ne amintește maxima populară – devine inevitabil un pretext.

În partea de sud a continentului nostru, mișcarea Fraternității Teologice Latino-Americane (cu voci eminente precum Samuel Escobar, René Padilla, Orlando Costas și Juan Stam) a denunțat cu curaj obsesia fundamentalistă pentru ineranța tehnică, numind-o o distragere sterilă. Pentru acești gânditori, valoarea Cuvântului nu este apărată în laboratoare teoretice sau tranșee ideologice, ci în urmarea fidelă a lui Isus. Autoritatea Bibliei este structurată în adevărul mesajului său, în centralitatea sa față de Cristos și, mai presus de toate, în ortopraxie. Este inutil să semnăm declarații dogmatice impecabile despre perfecțiunea textului dacă Evanghelia este apoi mutilată prin ignorarea mandatului său explicit de a face dreptate, de a-i apăra pe cei asupriți și de a-i iubi profund pe frații și surorile noastre care suferă la periferii. Adevărul Scripturii nu trebuie discutat: este ascultat și trăit. Pentru că, așa cum spunea apostolul Iacob, „credința fără fapte este moartă” (Iac 2,26).

Această fidelitate față de intenția originară a împins evoluția traducerilor biblice către echivalența dinamică. Confruntați cu literalismul rigid al versiunilor clasice precum venerabila Reina Valera din 1960, traduceri moderne precum Dios Habla Hoy sau La Nueva Versión Internacional caută să se asigure că impactul textului original răsună cu prospețime identică în mintea și inima cititorului contemporan. Același criteriu a transformat munca de traducere în limbile materne ale continentului nostru. Acolo, aducerea Cuvântului lui Dumnezeu în limba maternă nu numai că întărește credința eclezială de bază, ci restabilește şi demnitatea culturală și păstrează identitatea popoarelor marginalizate istoric.

În cele din urmă, Biblia în tradiția reformată – și în marea Biserică ecumenică – nu este o carte a trecutului și nici o relicvă de muzeu. Este cortul întâlnirii în care Duhul Sfânt continuă să sufle astăzi. Când Cuvântul este citit în contextul său, tradus cu rigoare și compasiune și întruchipat într-un angajament concret cu cei mai vulnerabili, Scriptura revine la ceea ce i-a fost întotdeauna destinat să fie: vocea vie a lui Dumnezeu care mângâie, provoacă și transformă lumea.

De Marcelo Figueroa

(După L’Osservatore Romano, 26 septembrie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu