Iubiți fraţi şi surori,
Rugăciunea de seară ne reunește în acest loc care, mai mult decât oricare altul, a invitat timp de secole Parisul să privească spre cer. Au trecut șapte ani de când întreaga lume, ținându-și respirația, a privit catedrala arzând într-un incendiu teribil. Chiar și atunci, am privit în sus, nedumeriți, conștienți de neputința umană în fața neprevăzutului. Această durere nu a fost numai a catolicilor, nici numai a credincioșilor. Ne-am dat seama, în acea oră dramatică, că „Notre-Dame” este mai mult decât un monument. Participarea colectivă la reconstrucție și, astăzi, splendoarea rezultatului, dezvăluie că inima unui popor bate în acest loc, că suntem în centrul vital al unei civilizații, că trecutul și viitorul se îmbrățișează, că cerul și pământul se întâlnesc.
Am vrut să vă întâlnesc în acest loc simbolic al Bisericii din Franța. Este o bucurie pentru mine să-i fi trecut pragul chiar acum, așa cum fac mii de frați și surori care vin aici din întreaga lume în fiecare zi. Simplul act de a intra ne pune în fața unei frumuseți care vorbește inimilor noastre tulburate și le cheamă la pace. Redând acest spațiu întregii omeniri, am înțeles cu adevărat cum fiecare vizitator poate fi reînnoit prin ceea ce vede, aude și simte. Instituțiile – publice, ecleziastice și private – implicate în restaurarea „Notre-Dame” au contribuit astfel, prin contribuțiile lor specifice, la reactivarea călătoriilor culturale, existențiale și spirituale pe care catedrala le dezvăluie. În acest context, Biserica și-a interpretat misiunea nu numai în termeni de conservare, ci și de creativitate, menținând vie tradiția cu îndrăzneala celor care au credință și sunt îndreptați spre viitor cu speranță. Doresc să mulțumesc arhiepiscopului, colaboratorilor săi și comunității diecezane din Paris, care au conceput și un program pastoral de vestire inițială și inițiere creștină accesibil tuturor. Baptisteriul, situat la intrare ca o binecuvântare și o invitație, este un simbol al acestui lucru.
Reconstrucția catedralei a fost prilejul unei întâlniri care a lărgit spațiile de primire și participare dincolo de granițele apartenenței ecleziale. Dragi episcopi, preoți, diaconi, persoane consacrate, seminariști ai Franței: lăsați-vă inspirați de ceea ce s-a întâmplat aici! Puneți ca prioritate Evangelii gaudium, adică această convertire misionară despre care Papa Francisc ne-a dat mărturie în prima sa exortaţie apostolică.
În Scrisoarea către Galateni, am auzit motivul pentru care nu ar trebui să ne temem: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4,4). L-a trimis printre noi, în lumea noastră! În textul paulin, verbul descrie un eveniment real, istoric, nu circumstanțe ideale. Creștinii nu fug de complexitate, pentru că Dumnezeu însuși i-a chemat să-l urmeze pe Fiul său într-o lume deja locuită, deja în mișcare, deja marcată de mizeriile și bunătatea ființelor umane. Calea Crucii dezvăluie, desigur, întunericul care cuprinde lumea, dar și mai radical, dezvăluie iubirea lui Dumnezeu care triumfă asupra morții.
Planul cruciform al catedralei, unde piatra și lumina se îmbină, evocă întâlnirea dintre pământ și cer. Aceasta adună și ordonează evenimentele istoriei, țesute din bucuriile și suferințele umane. Le ține împreună într-o dinamică simbolică ce construiește un limbaj viu din diferite expresii, compunându-le într-un întreg unitar.
Dragi prieteni, din Întrupare – „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” – izvorăște identitatea Bisericii, o Biserică chemată să fie mereu „în ieșire”. Ca discipoli ai lui Cristos, știți bine că comunitatea creștină nu este un refugiu în care cineva se retrage pentru a se proteja de lumea din jurul său. Dimpotrivă, asemenea catedralelor antice, ea se oferă ca un spațiu de primire, respect, revelație și sens pentru toți. Aici rezidă puterea unei Biserici vii: primirea periferiei care este deja în inima ei, primirea celor îndepărtați, dar în realitate deja aproape, primirea străinului în care Cristos bate deja la ușă.
Dacă „Notre-Dame” este simbolul acestei întâlniri în inima Parisului, atunci alte orașe și regiuni ale Franței, chiar și cele mai periferice și rurale, vor fi cu atât mai mult transformate de o prezență misionară simplă și binevoitoare, care contribuie și la armonizarea diferențelor culturale și la vindecarea rănilor prezente în societățile noastre. De la coastele nordice până la Marea Mediterană, de la regiunile din interior până la departamentele și regiunile de peste mări, fiți o Biserică vie, multifațetată și accesibilă. Resursele limitate nu împiedică misiunea, căci harul lui Dumnezeu este cel care permite libertatea interioară și o viață simplă, reflectând un stil evanghelic. În toate acestea, prețuiți cu încredere prezența misionară a credincioșilor laici care sunt avanpostul viu al Bisericii la răscrucea lumii de zi cu zi.
Pe de altă parte, fraților și surorilor, nu trebuie să uităm că scopul pentru care a fost construit acest templu, ca toate celelalte biserici, este rugăciunea și lauda lui Dumnezeu. Este locul unde comunitatea creștină celebrează cea mai înaltă formă de rugăciune și laudă, reînnoind în Euharistie jertfa răscumpărătoare a lui Cristos. Catedrala nu este o cochilie de piatră care să fie admirată: trăiește din misterul sacru celebrat în interiorul ei. Golită de acțiunea liturgică, și-ar pierde sufletul. Aici, la „Notre-Dame”, acest adevăr este evidențiat prin plasarea altarului în centrul spațiului. Astfel, comunitatea care îl laudă pe Domnul este în inima clădirii, iar vizitatorii, chiar și în timpul celebrărilor, se plimbă în jurul ei și o observă. Biserica apare acolo pentru ceea ce este: un organism viu, o comunitate credincioasă care adună în laudă tot ceea ce îi transmit cultura și Tradiția. Este un Trup care, celebrând, le spune tuturor motivul pentru care există.
Astăzi, mai mult ca niciodată, trăim într-o epocă care pare lipsită de plenitudine, profunzime și promisiune. Nobila simplitate a cântecului, a Cuvântului, a gestului liturgic poate reprezenta pentru mulți o licărire de speranță, o oază de pace într-o societate hiperconectată și zgomotoasă, unde se poate experimenta prezența Autorului celei mai mari iubiri: „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4,4). Celebrarea anului liturgic, a duminicilor și a sărbătorilor, ne face și pe noi contemporani ai lui Cristos, atenți la diferitele momente ale vieții sale, pe care le-a dăruit în întregime Tatălui pentru lume. În acest fel, devenim mai sensibili și mai deschiși la semnele timpurilor. Într-adevăr, ascultarea împreună a Scripturii și rugăciunea ne permit să vedem evenimentele istorice în lumina lui Dumnezeu – făcându-ne mai conștienți de responsabilitățile noastre – pentru a demasca dinamicele de putere nedrepte și pentru a păstra semințele dreptății și păcii. Prin urmare, speranța este cea care ne animă, și nu resemnarea. Și din aceasta se nasc legături de fraternitate mai mare, rețele de solidaritate, rod al comuniunii în unica Jertfă a lui Cristos.
Vouă, cei care celebrați zilnic Euharistia, vă cer să vă asigurați ca celebrările liturgice să fie trăite întotdeauna cu demnitate și cuviință, chiar și acolo unde se adună comunități mai mici. Fiți moștenitori conștienți ai părinților și sfinților Bisericii care, de-a lungul secolelor, ne-au transmis sensul profund și frumusețea liturgiei, mărturisind întotdeauna o mare umilință în fața Misterului celebrat. Conciliul al II-lea din Vatican, a cărui bogăție datorează mult Franței, a adunat și aprofundat în mod eminent această moștenire, recunoscându-i rolul central în viața Bisericii (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 10). Prin urmare, vă îndemn pe toți – episcopi, preoți, diaconi și persoane consacrate – să cultivați o iubire autentică pentru liturgie și să fiți martori și slujitori ai vocației profetice, sacerdotale și regale a întregului popor al lui Dumnezeu.
Liturgia rămâne, în acest sens, o reflectare a vieții. Bucuria euharistică se afirmă și se răspândește acolo unde armonia este restaurată, unde demnitatea renaște, unde autoritatea devine slujire, unde libertatea își reia cursul. Este cel mai mare dar pe care îl putem împărtăși. De aceea, puneți comuniunea cu Succesorul lui Petru și cu Biserica înaintea sensibilităților voastre personale, pentru a cultiva unitatea poporului lui Dumnezeu. Împreună, vom fi profeția că o lume reconciliată este posibilă.
Dragi episcopi, preoți, seminariști și persoane consacrate, vouă care ați fost chemați să-l urmați pe Cristos, vă mulțumesc pentru răspunsul și fidelitatea voastră față de Domnul. Nu neglijați niciodată această prietenie, dorită de Isus, care trebuie cultivată în rugăciunea personală, fundament esențial al oricărei vocații. După cum spunea Madeleine Delbrêl: „Fără rugăciune, nu l-am iubi pe Dumnezeul iubirii. Putem fi slujitorii săi, războinicii săi sau chiar discipolii săi; dar nu vom fi nici copiii iubitori ai Tatălui nostru, nici prietenii (…) ai lui Isus Cristos” (Notre vie, volumul XV al Operelor complete, Nouvelle Cité, 2017, pag. 41). Așadar, hrăniți-vă viața interioară cu Domnul, învățând de la numeroșii sfinți care v-au precedat, atrăgând întotdeauna din izvorul iubirii infinite a lui Dumnezeu în rugăciunea tăcută. Misiunea voastră izvorăște în primul rând din această relație intimă cu Domnul care vă așteaptă.
În inima orașului, catedrala deschisă este simbolul unei comunități care îl laudă pe Domnul și trăiește ospitalitatea nu ca pe un gest ocazional, ci ca pe esența însăși a existenței sale, pentru ca toți să se simtă ca acasă, nu mai dominați sau marginalizați într-o lume în schimbare. „Dumnezeu a trimis pe Fiul său, născut din femeie, […] pentru ca noi să primim înfierea” (Gal 4,4-5). Și „dacă ești fiu, ești și moștenitor” (Gal 4,7).
Moștenitori prin har, fraților și surorilor adunați aici, depinde acum de fiecare dintre voi, de această adunare rugătoare și vibrantă, să deveniți trupul și glasul acestei promisiuni. Păstori și persoane consacrate ale Franței, sunteți chemați să fiți primii păzitori ai acestei case deschise, pietre vii ale unei Biserici care speră și nu se teme de viitor. Această catedrală a renăscut pentru ca voi să renașteți împreună cu ea într-un val de sfințenie și misiune zilnică. În mijlocul poporului vostru, fiți expresia clară a maternității divine a Bisericii care, mărturisind iubirea lui Dumnezeu, reconstruiește și vindecă familia umană.
Să ne ridicăm privirea spre statuia Fecioarei cu Pruncul din secolul al XIV-lea, neatinsă de foc, care strălucește din nou înaintea noastră. Fie ca Maria, care a ținut Cuvântul în sânul ei, să vă păzească credința și să fie steaua care călăuzește misiunea Bisericii în Franța. Sfântă Maria, Stăpâna noastră de la Paris și Maica Bisericii, roagă-te pentru poporul francez, susține-i pe păstorii lor și mergi mereu alături de noi.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
