1. Invocă-l pe Duhul Sfânt: Duhule Sfânt, condu-mă ca să descopăr ceea ce Isus are pregătit pentru mine în Cuvântul său. Duhule Sfânt, vorbeşte-mi pentru ca să pot asculta Vestea Bună. Duhule Sfânt, comunică-mi ceea ce este mai profund din Evanghelie pentru a putea vesti şi trăi în comunitate.   2. Citeşte Cuvântul lui Dumnezeu: […]

1. Invocă-l pe Duhul Sfânt:

Duhule Sfânt, condu-mă ca să descopăr ceea ce Isus are pregătit pentru mine în Cuvântul său.

Duhule Sfânt, vorbeşte-mi pentru ca să pot asculta Vestea Bună.

Duhule Sfânt, comunică-mi ceea ce este mai profund din Evanghelie pentru a putea vesti şi trăi în comunitate.

 

2. Citeşte Cuvântul lui Dumnezeu: ce spune textul? 

În acel timp, unul dintre cărturari s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat:

– Care este prima dintre toate poruncile?

29 Isus i-a răspuns: Prima este: «Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. 30 Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!» 31 A doua este aceasta: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» Nu este nicio altă poruncă mai mare decât acestea.

32 Cărturarul i-a zis: Bine, învăţătorule, adevărat ai spus că el este unul singur şi că nu este altul în afară de el 33 şi a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.

34 Isus, văzând că a răspuns inteligent, i-a spus: Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu îndrăznea să-l mai întrebe. (Marcu 12,28b-34)

 

3. Meditează în tăcere: ce-ţi spune ţie textul, ce vrea să-ți dea Domnul?

Evanghelia de astăzi ne invită să medităm la necesitatea pe care o avem cu toţii de a distinge între lucrurile esenţiale şi fundamentale ale vieţii, de acelea care sunt secundare. Această căutare a unităţii şi simplităţii este o tendinţă în toate ordinele vieţii, inclusiv în viaţa spirituală. Mai mult, putem spune că întregul proces de maturizare în viaţă conduce la o mai mare simplificare sau concentrare în esenţial şi fundamental. Pentru acesta nu rămâne decât să primim şi noi cu o inimă deschisă învăţătura lui Isus despre „prima poruncă”, luând tot ceea ce presupune ea.

Pentru Isus este foarte clar că prima şi fundamentala poruncă este iubirea. Mai mult, aşa cum spune sfântul Paul, dacă nu este iubire, caritate, faptele mele, chiar și cele extraordinare, nu valorează nimic (cf. 1Cor 13,1-3). De aceea, este just şi necesar un examen al iubirii şi despre iubire în viaţa noastră.

De asemenea este sigur că iubirea, ca toate lucrurile sublime şi profunde, nu este deloc uşor de definit; şi mai mult dacă este vorba despre iubirea faţă de Dumnezeu. Este important să se evidenţieze că iubirea nu este numai un sentiment. Sentimentele pleacă şi vin. Pot să fie o minunată scânteie iniţială, însă nu sunt totalitatea iubirii. Maturitatea iubirii este cea care ajunge la toate potenţialităţile omului şi îl include, ca să spunem aşa, pe om în integritatea sa. Este vorba de a-l iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră.

Cât priveşte a doua poruncă, aceea de a-l „iubi pe aproapele ca pe noi înşine”, remarcăm că termenul de „aproapele” se referă la cineva care are nevoie de mine şi pe care eu pot să-l ajut. Aşa cum Dumnezeu îmi cere în primul rând să-l iubesc cu toată fiinţa mea, tot aşa îmi cere să-l iubesc pe aproapele meu ca o prelungire şi verificare a iubirii mele faţă de Dumnezeu.

De asemenea este important să nu pierdem din vedere că în această a doua poruncă există două iubiri: iubirea faţă de aproapele şi iubirea faţă de noi înşine. În concret, ni se porunceşte să-l iubim pe aproapele în aceeaşi manieră în care ne iubim pe noi înşine. Adică iubirea faţă de noi înşine este şi ceva ce ne cere Dumnezeu; însă nu în primul rând, ci în al doilea rând şi în paralel cu iubirea faţă de aproapele.

Așadar iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de aproapele, iubire faţă de noi înşine. Mereu iubirea. 

Întrebări care să ne ajute în reflecţia personală: Care consider că sunt principalele porunci ale lui Dumnezeu în viaţa mea? Unesc sau despart iubirea faţă de Dumnezeu de iubirea faţă de aproapele? Includ iubirea faţă de mine însumi împreună cu iubirea faţă de aproapele? Dau prioritate iubirii ca prima pe care mi-o cere Dumnezeu? Înţeleg că iubirea dă sens jertfelor cultuale?

4. Roagă-te cu Cuvântul meditat: ce-i spui tu Domnului?

 

5. Contemplă: ce convertire a minții, a inimii și a vieții îți cere Domnul?

 

6. Păstrează în inimă, printr-o frază, mesajul pe care l-ai primit şi propune-ţi acţiuni concrete pentru zilele următoare.

Un cărturar s‑a apropiat de Isus şi l‑a întrebat…

Isus întrebat. Isus abordat în stradă… Oare ştiu eu destul de bine să‑l întreb pe Isus, să‑i cer părerea despre lucruri importante din viaţa mea?

În evanghelia duminicii trecute l‑am lăsat pe Isus la Ierihon, cu Bartimeu, simpaticul cerşetor orb. De atunci, Isus a intrat triumfal în Ierusalim (Mc 11,1‑11). Chiar a doua zi, ne spune sfântul Marcu, Isus a intrat în templu pentru a‑i alunga pe cei care îl deturnau de la rolul său de loc de rugăciune „pentru toate neamurile” (Mc 11,12‑19). În ziua următoare, Isus se întoarce la Ierusalim, iar în „parabola în act” a smochinului uscat, el spune că „Fiul” a venit să caute roade, şi că nu le‑a găsit: Templul, ca şi acest smochin, va fi distrus (Mc 11,20‑25). Ne aflăm deci în ultimele săptămâni din viaţa lui Isus. Confruntarea cu autorităţile a atins culmea. Deci, după Marcu, Isus „discută”, „este atacat”, „atacă”, în Templul din Ierusalim, în plin public, pe această mare esplanadă sacră ce formează un fel de piaţă publică înconjurată de colonade, unde se adună mulţimile… Se stârnesc controverse violente. Tonul urcă între Isus şi conducătorii oficiali, pe care el îi provoacă. Sunt abordate subiectele cele mai arzătoare: „Cu ce autoritate faci ceea ce faci?” (Mc 11,27-33). „Ce va face stăpânul unei vii ai cărei lucrători sunt nevrednici de rolul lor?” (Mc 12,1‑12). „Trebuie să plătim impozit armatelor de ocupaţie?” (Mc 12,13‑17). „Care este soarta celor morţi în viaţa de dincolo?” (Mc 12,18‑27). În acest context, un fariseu învăţat, apreciind răspunsul lui Isus cu privire la învierea morţilor (saduceii, adversarii lui, primiseră o lecţie bună!) se apropie de Isus şi îl întreabă la rândul său.

Avem noi tendinţa să „închidem” viaţa noastră religioasă în domeniul „privat”, ori „cultual”?  Sau acceptăm, ca şi Isus, ca ea să lumineze toate problemele vieţii, ale străzii, ale profesiei, ale politicii?

„Care este cea dintâi dintre toate poruncile?”

Pasiunea lui Israel este Legea, Thorah. În Yeshivot, „şcoli ale credinţei”, se văd copii, tineri, adulţi, bătrâni care petrec ore întregi „studiind” Biblia şi comentariile acesteia din Talmud. Cărturarii din timpul lui Isus, rabinii de astăzi, sunt acei specialişti la care oamenii vin să ceară o interpretare, un sfat spiritual, o regulă de viaţă luată din cuvântul lui Dumnezeu, din Thorah. Şi apoi, în Yeshivot se discută, se „împărtăşesc experienţe”, cum se spune astăzi. Fiecare Sabbat este o îndelungă zi de rugăciune şi de cercuri de studiu, când se caută împreună, cu pasiune, o înţelegere mai profundă a „poruncilor” lui Dumnezeu, pentru a încerca să fie mai meticulos fideli acestora. Isus a trăit, în contextul cultural al poporului său, această pasiune pentru Lege. O ştia pe dinafară. O citise şi o recitise, împreună cu alţii, din adolescenţă. Discutase despre ea în repetate rânduri.

Avem noi, creştinii, aceeaşi pasiune pentru Cartea Sfântă? Suntem avizi să citim Scriptura? Cât timp petrecem, într‑o săptămână, pentru „a studia” serios, şi a ne ruga, prin cuvântul lui Dumnezeu? Discutăm din Scriptură cu alţii, ca să ne luminăm unii pe alţii?

Întrebarea pusă lui Isus de cărturar era o întrebare clasică în Yeshivot. Descoperiseră,  în Biblie, 613 porunci ale lui Dumnezeu: 365 de interdicţii şi 248 de porunci pozitive… Să nu râdem! Fidelitatea până şi în cele mai mici amănunte este o dovadă de iubire. Cine iubeşte, înţelege. Dar iudeii aveau perfect şi inteligent simţul importanţei relative a acestor diferite porunci. Şi chiar găsiseră, în Biblia lor, elemente de răspuns. Pentru David, Thorah se rezuma în unsprezece prescripţii majore (Ps 15). Pentru Isaia, în şase (Is 33,15). Pentru Mihea, în trei (Mih 6,8). Pentru Amos, în două (Am 5,4). Iar pentru Habacuc, într-o singură poruncă (Hab 2,4). Însă Rabbi Hilel rezuma toată Legea în acest unic aforism: „Ce ţie nu‑ţi place, să nu faci aproapelui tău”. Rabbi Akiba, apropiat de epoca lui Isus, concentra şi el esenţialul Legii în iubirea faţă de aproapele.

Dar tu, Rabbi Isus, ce crezi? Care este cea dintâi poruncă?

Isus i‑a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”.

„Dumnezeu, primul servit!” Prioritatea, pentru Isus, este Dumnezeu! Dar pentru mine? Care sunt priorităţile mele? Îl pun eu pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa mea?

Fericiţi cei care ascultă Cuvântul veşnic!

„Ascultă, Israele!” Iată un izvor al spiritualităţii lui Isus. El este din poporul său, din acest popor avid de Cuvânt, din acest popor care mai întâi „ascultă”! din acest popor care se lasă instruit de Dumnezeu.

Ceea ce Isus citează, este „Shema” Israel (Dt 6,4‑5), rugăciunea zilnică a oricărui iudeu fidel. Este afirmaţia principală a credinţei iudaice: monoteismul, care a devenit, prin moştenirea comună de la Israel, credinţa creştinilor şi a musulmanilor. Păcat însă că, din nou, traducătorii au fost infideli atât textului grecesc al sfântului Marcu, cât şi textului ebraic. Marcu nu spune: „Dumnezeu este unicul Domn”… el spune, foarte simplu, şi cu o tărie nemaiauzită: „Dumnezeu este unul!” Cât despre Bibliile iudaice, acestea traduc: „Cel Veşnic este unul” Este mai mult decât o nuanţă. Termenul „unul” posedă o plinătate de sens pe care nu o are cuvântul „unic”. Sesizaţi această diferenţă? Dumnezeu este „unul”! Nu există nimic altceva decât el. Tot ce mai este nu există decât prin el! Şi el este perfect „unificat”, el posedă Fiinţa sa… în timp ce, în cazul nostru, fiinţa noastră „se scurge”, ne scapă printre degete. Cel Veşnic… este… unul!

Acesta este, mai întâi, răspunsul lui Isus, când e întrebat ce este mai important pentru el. Din gura lui, vechea Lege capătă o viaţă nouă!

Să‑l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta…

Acest mare Dumnezeu! A te gândi să-l iubeşti, nu este chiar atât de spontan. Dumnezeul filozofiei şi al celorlalte religii face apel mai curând la adoraţie, spaimă sfântă, ascultare. Pentru Israel, ca şi pentru Isus, ceea ce Dumnezeu aşteaptă este „iubirea”. Originalitatea Bibliei, este că face din om „partenerul iubitor al unei alianţe din iubire”: Dumnezeu este cel care i-a dat capacitatea de a iubi, „făcându-l asemenea lui”, care este Iubire! (1In 4,8).

Îl iubesc eu pe Dumnezeu? Să nu ne grăbim a răspunde „da”. Să fim modeşti când, uneori, îi judecăm pe alţii. Ce faci tu pentru cel pe care îl iubeşti… dacă este adevărat că îl iubeşti? Este adevărat că îl iubeşti pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toate puterile tale? Evident, această acumulare de repetiţii vrea să exprime intensitatea şi totalitatea acestei iubiri, care trebuie să mobilizeze şi să investească toate facultăţile şi toate energiile noastre vitale.

Doamne, fă ca iubirea ta să mă ardă din creştet până-n tălpi, din spirit până în trup, de dimineaţă până seara, din copilărie până la bătrâneţe, din viaţa mea cea mai intimă până la responsabilităţile mele cele mai colective.

Iar a doua este aceasta…

Aici, îl recunoaştem bine pe Isus. Cărturarul nu întrebase decât de o poruncă. Fără ca interlocutorul să i-o ceară, Isus, după obiceiul său…, merge mai departe.

Să nu uităm ce tocmai am auzit de la Isus. Ce va spune acum este important…., dar vine „pe locul al doilea”: Dumnezeu mai întâi!

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”

Trebuie să ţinem aceste „două” porunci distincte. Prea mult am avut tendinţa să le fuzionăm, ca şi cum „a-l iubi pe Dumnezeu” ar putea fi de ajuns…, ca şi cum „a‑l iubi pe aproapele” ar putea  fi de ajuns. „A doua” poruncă nu o înlocuieşte pe „prima”. Ar însemna să ne batem joc de Isus, dacă l-am seculariza, dacă am facem din el un predicator social, un moralizator al fraternităţii: mulţi alţi oameni mari au spus aceasta.

Altă poruncă mai mare decât acestea nu este.

Iată o judecată de o extremă fineţe. Observaţi singularul: „poruncă”, la singular, ca şi cum n‑ar fi decât una! Dar „acestea”, la plural, căci sunt două, de aceeaşi importanţă!

Cărturarul i‑a zis: „Foarte bine, Învăţătorule!” Ai spus adevărul zicând că Dumnezeu este unul… şi că a iubi pe aproapele înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele. Văzând Isus că a dat un răspuns înţelept, i‑a spus: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”.

„Împărăţia lui Dumnezeu”, îndelung pregătită de-a lungul secolelor de istorie, de cultura şi de pietatea lui Israel… acum a venit: este Isus în persoană. Cărturarul lui Israel va face oare acest ultim pas? Peste câteva zile, va fi de ajuns ca Isus să adauge două cuvinte («precum eu») pentru a da poruncilor iubirii întreaga lor dimensiune, a vechii şi noii Împărăţii: „Iubiţi aşa cum am iubit eu!” (In 15,12). În inima lui Isus există două iubiri: a doua decurge din prima.

NOËL  QUESSON