Întâlnire cu lumea muncii. Universitatea Catolică Argentiniană (Buenos Aires), luni, 9 noiembrie 2026

Dragi prieteni,

Bună ziua și vă mulțumesc pentru primirea călduroasă! Mi-am dorit profund să vă întâlnesc pe toți, reprezentanți ai lumii muncii din Argentina: muncitori și antreprenori, membri ai sindicatelor și mișcărilor populare, profesori și alți membri ai comunității academice a Universității Pontificale Catolice din Argentina. Îl salut cu afecțiune pe marele cancelar, arhiepiscopul de Buenos Aires, și pe președintele Comisiei Episcopale pentru Pastorația Socială. Vă mulțumesc pentru cuvintele amabile în numele tuturor celor prezenți. În mod special, le mulțumesc celor care au împărtășit cu noi mărturiile și exprimările lor artistice, o dovadă a măreției lui Dumnezeu în viața lor.

Așa cum muzica ne ajută să ne înălțăm sufletul către Dumnezeu și să transcendem rutina zilnică a existenței noastre, tot așa munca ne invită să colaborăm la opera minunată și armonioasă a Domnului. În acest sens, sfântul Ioan Paul al II-lea a amintit că „omul, creat după chipul lui Dumnezeu, participă prin munca sa la opera Creatorului și, în măsura propriilor posibilități, într-un anumit sens, continuă să o dezvolte și să o completeze, înaintând mereu mai mult în descoperirea resurselor și valorilor conținute în întreaga creație” (Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 14 septembrie 1981, 25). Prin urmare, munca nu este un instrument de conflict, ci contribuie la construirea realității sociale prin contribuția fiecăruia și în respectul pentru ordinea Creației.

Această convingere rămâne actuală, oricât de mult s-ar schimba circumstanțele noastre și chiar structura însăși a muncii (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 15 mai 2026, 150). Munca de astăzi, în fundamentul său antropologic și în dimensiunea globală care o caracterizează, se confruntă nu numai cu principiile economiei, ci și cu provocarea crizei ecologice și a utilizării iresponsabile a resurselor planetei. Acolo unde dominația câtorva este norma, munca se transformă în exploatarea tuturor elementelor sistemului de ocupare a forței de muncă. Lucrătorii sunt astfel evaluați exclusiv pe baza eficienței lor. Aceasta este o realitate care capătă o urgență fără precedent, în lumina perspectivei ecologiei integrale formulate de Papa Francisc, conform căreia munca contribuie la gestionarea responsabilă a creației, în care dezvoltarea tehnică trebuie armonizată cu respectul pentru ritmurile naturii și limitele diferitelor ecosisteme (cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 24 mai 2015, 11). Aceasta este o indicație validă, chiar și în acest moment de schimbări profunde în structura muncii, în care raționamentul câtorva pare să prevaleze, uitând că „ceea ce sporește bunăstarea unora prin degradarea ecosistemelor, transferând costurile asupra comunităților cele mai vulnerabile sau punând în pericol condițiile de viață ale celor care vor veni după noi nu este adevărat progres” (Magnifica humanitas, 84).

Fiecare loc de muncă și fiecare sector al lumii muncii trebuie să aibă întotdeauna această caracteristică distinctivă: sunt opera unei persoane, care își pune în practică tot potențialul și tind la dezvoltarea deplină a celor care le desfășoară. Aici ne aflăm în fața primului și cel mai fundamental principiu al Doctrinei Sociale a Bisericii: principiul demnității persoanei umane. Ființa umană este autorul, centrul și scopul întregii vieți economice și sociale și, prin urmare, economia trebuie să fie în slujba persoanei, și nu persoana în slujba economiei. Această afirmație poate părea teoretică, dar, dimpotrivă, a constituit un punct central al Doctrinei Sociale a Bisericii, încă din vremea predecesorului meu Leon al XIII-lea, care, pentru a promova armonia dintre părți și a elimina conflictele la locul de muncă (cf. Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 15 mai 1891, 15), a subliniat necesitatea creării unui echilibru adecvat între principiile economiei, viziunea antreprenorilor și nevoile lucrătorului și ale familiei sale. De aceea, șomajul este o adevărată tragedie în viața celor afectați. A priva pe cineva de un loc de muncă nu înseamnă pur și simplu a-i refuza un venit; îi subminează grav demnitatea, îi distruge capacitatea de a contribui la societate și îl aruncă în excluziune, fragmentând coeziunea societății și distrugând acțiunea comunitară care vizează binele comun.

După cum a amintit Papa Francisc, „într-o societate cu adevărat avansată, munca este o dimensiune indispensabilă a vieții sociale, deoarece nu este doar o modalitate de a-ți câștiga pâinea, ci și un mijloc de creștere personală, de a stabili relații sănătoase, de auto-exprimare, de a împărtăși daruri, de a te simți coresponsabil pentru îmbunătățirea lumii și, în cele din urmă, de a trăi ca popor” (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 3 octombrie 2020, 162). Aici vedem cum principiul demnității este direct legat de principiul binelui comun, definit ca ansamblul condițiilor vieții sociale care permit atât asociațiilor, cât și membrilor lor individuali să își atingă potențialul cel mai deplin și mai ușor de realizat. Binele comun necesită depășirea individualismului steril și a utilitarismului corporatist, promovând o cultură a întâlnirii în care creșterea economică se traduce într-o adevărată dezvoltare umană integrală.

Dintr-o perspectivă creștină, în plus, considerăm munca ca un mijloc de sfințire, deoarece prin îndeplinirea ei împlinim voința Celui Atotputernic. După cum citim în primele pagini ale Bibliei, „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a pus în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească” (Gen 2,15). Acest mandat biblic stă la baza principiului destinației universale a bunurilor. Deși Biserica recunoaște și apără dreptul la proprietate privată, aceasta este întotdeauna împovărată de o constrângere socială: pământul și roadele lui au fost date de Dumnezeu pentru hrana întregii omeniri (cf. Laudato si’, 93). „A lucra” și „a păzi” implică faptul că nu suntem proprietari absoluți, ci păzitori ai unei moșteniri, care trebuie împărtășită cu dreptate și echitate, eradicând asimetriile structurale care îi marginalizează pe cei mai slabi și ținând cont de responsabilitatea noastră față de generațiile viitoare. Această situație afectează indivizii, comunitățile și națiunile și chiar relațiile dintre state, subminând încrederea reciprocă și sentimentul de apartenență la familia umană al tuturor popoarelor, precum și datoria statelor de a colabora la rezolvarea problemelor prin decizii comune. Din acest motiv, putem afirma că, încă de la începutul existenței noastre pe pământ, munca a făcut parte din modul în care noi, ființele umane, colaborăm la opera lui Dumnezeu pentru desăvârșirea lumii.

Demnitatea umană, binele comun, destinația universală a bunurilor: aceste principii ne vorbesc despre o dimensiune relațională intrinsecă și converg în principiul solidarității, care nu este un sentiment superficial de compasiune, ci responsabilitatea fiecărui individ și a fiecărei instituții pentru binele tuturor. Într-o structură economică globalizată care tinde spre o „cultură a rebutului”, solidaritatea devine o forță capabilă să construiască o arhitectură socială menită să redefinească exigențele pieței și relațiile de muncă, conform criteriilor de dreptate și urmând logica reciprocității. În acest fel, în mâinile celor care știu să le folosească, talentele devin o modalitate privilegiată de a contribui la un bine comun eficient, care se adaptează progreselor tehnologice fără a lăsa pe nimeni în urmă. Pentru creștini, aceasta înseamnă și recunoașterea faptului că Dumnezeu este cel care acționează în noi, dacă îi facem loc cu umilință.

Ingeniozitatea cu care acest popor s-a dedicat muncii și a contribuit la binele comun și a dezvoltat inovații utile societății este incontestabilă. Pentru a cita doar câteva exemple, ne putem gândi la sectoare precum astronomia, agricultura și știința medicală, unde contribuțiile unor argentinieni au dus la progrese semnificative. Dar ne gândim și la munca discretă și cu abnegaţie implicată în treburile casnice, la orele petrecute gratuit servind mate cocido copiilor din cartier sau la zilele lungi dedicate aratului, cultivării și recoltării unui câmp. Aici se manifestă în mod clar principiul subsidiarității, conform căruia nici statul, nici marile corporații nu ar trebui să absoarbă inițiativele și capacitățile comunităților locale și ale grupurilor intermediare, ci mai degrabă să le sprijine și să le consolideze. În tradiția Doctrinei Sociale a Bisericii, statul nu este obligat să facă totul, ci are sarcina de a încuraja munca organismelor intermediare: familii, autorități locale, grupuri și mișcări sociale, menținând puterea de reglementare pentru binele comun și asumându-și sarcinile pe care organismele de nivel inferior nu sunt capabile să le îndeplinească. Astăzi, acest principiu, pe care Papa Pius al XI-lea a fost primul care l-a integrat în Doctrina Socială (cf. Scrisoarea enciclică Quadragesimo anno, 15 mai 1931, 80), a devenit cadrul în care se dezvoltă acțiunea guvernamentală și care reglementează și formele de integrare economică între state. În același timp, mișcările populare și economia, precum și lucrătorii „informali” – colecționarii de carton, fermierii, artizanii – sunt expresii vii ale acestei subsidiarități active, pe care Papa Francisc a apărat-o în discursurile sale adresate chiar mișcărilor populare. Ele nu așteaptă pasiv ajutorul statului, ci se organizează de jos în sus pentru a construi soluții comunitare. Prin exigența lor de incluziune socială, ele susțin acele trei „T”: tierra, techo, trabajo (pământ, acoperiş, muncă), pe care Papa Francisc însuși le-a indicat adesea ca fiind exigențe ale dreptăţii sociale.

De aceea este inspirator să ascultăm mărturiile voastre, dragi prieteni, și să descoperim cum Dumnezeu a continuat să crească în voi. Prin calea umilinței, ne dăm seama că nu suntem suficienți singuri, că avem nevoie de ceilalți și că numai deschizându-ne către colaborarea cu cei din jurul nostru putem construi, împreună, o lume mai bună. Așa cum Dumnezeu ne-a creat în mod unic, El se bazează și pe fiecare dintre noi în mod individual. În același timp, însă, El ne invită la comuniune, adică să intrăm în relație cu El și cu ceilalți. Aceasta este calea către construirea Argentinei unite pe care o dorim pentru viitor: o „prietenie socială” autentică, după cum spunea Fratelli tutti, care depășește polarizarea dialectică și creează o arhitectură a păcii fondată pe dreptate și dialog, atât la nivel național, cât și multilateral.

În lumea afacerilor, viața venerabilului Enrique Shaw ne provoacă puternic: un antreprenor catolic care s-a convertit descoperind frumusețea Evangheliei, exprimată în Doctrina Socială a Bisericii. Viitorul fericit, cu o concepție creștină despre om, „a înțeles că industria nu era doar un mecanism productiv, nici un mijloc de acumulare de capital, ci o adevărată comunitate de oameni chemați să crească împreună” (Mesaj adresat participanților la a 31-a Conferință Industrială Argentiniană, 8 septembrie 2025). Gândirea sa, aprofundată şi la această Universitate, la a cărei fondare a contribuit el însuși, își găsește o exprimare clară în propriile sale cuvinte: „Este necesar să formăm antreprenori creștini și să le transmitem un stil de viață: să contribuim la o lume mai bună, în principal prin acțiunea fiecărui antreprenor creștin în propriul său domeniu […]. Aceasta este o misiune de credință și de viață: să căutăm să ne sfințim prin profesia noastră și să ne sfințim profesia” (Note și însemnări personale, pag. 58).

Antreprenorii, creatori de locuri de muncă cu capitalul lor, își riscă atât de des propriile bunuri. Pentru că este imposibil să creezi bogăție într-o țară fără implicare personală, fără a accepta incertitudinea viitorului, ai cărui parametri sunt complet în afara controlului nostru. În același timp, trebuie să rămânem vigilenți pentru a evita riscul lăcomiei, care, așa cum a spus Papa Francisc, „este o boală a inimii” (Audiența generală, 24 ianuarie 2024). Vocația antreprenorială este o inițiativă nobilă dacă este ghidată de principiul funcției sociale a proprietății și a capitalului. Atunci când profitul economic este absolutizat ca unic criteriu de succes, compania devine dezumanizată și se transformă într-o structură păcătoasă care generează excluziune. Antreprenorii sunt chemați să submineze această logică tehnocratică prin investiții etice care prioritizează sustenabilitatea mediului și munca demnă, recunoscând că succesul financiar trebuie măsurat în termeni de bine comun (cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’, 109).

Sindicatele și asociațiile de lucrători au aici un domeniu important de creștere și dezvoltare, implicându-se mai direct în asigurarea respectării unor condiții de muncă demne pentru lucrători. „Inițiativele născute în acest sens […] au contribuit decisiv la îmbunătățirea legislației muncii, la protejarea celor mai vulnerabili și la promovarea unor condiții mai umane” (Magnifica humanitas, 155). Misiunea lor este specifică: să fie un instrument de solidaritate și de coeziune, canale de colaborare între lucrători și întreprinderi. Din această perspectivă, sindicatul este o instituție indispensabilă atunci când îi apără pe cei fără voce și când se opune comodificării forței de muncă. Cu toate acestea, pentru a menține această autoritate morală, sindicalismul trebuie să privească constant spre periferiile existențiale, integrând și construind punți către lucrătorii precari, informali și excluși, ținând cont de transformările profunde pe care le trece lumea muncii.

Provocările reprezentate de inteligența artificială și automatizarea nereglementată pot pune în pericol numeroase locuri de muncă și pot deveni o amenințare reală fla adresa dezvoltării umane adecvate și integrale. Tehnologia trebuie să fie întotdeauna subordonată eticii; algoritmii nu pot înlocui discernământul uman sau valoarea intrinsecă a prezenței fizice și a angajamentului lucrătorului (cf. Laudato si’, 107). Autoritățile publice trebuie să se asigure că acest lucru nu se întâmplă. Dimpotrivă, „accesul la angajare pentru toți trebuie să rămână un obiectiv primordial al politicilor publice și al proceselor economice, un criteriu de evaluare a calității umane a unui model de dezvoltare” (Magnifica humanitas, 154). Angajarea autorităților publice de a promova politici stabile care să favorizeze ocuparea deplină a forței de muncă și incluziunea socială într-un cadru etic în care economia, piața și statul lucrează împreună pentru o justă redistribuire a oportunităților este de neînlocuit.

Dumnezeu ne cheamă pe toți să fim atenți la nevoile celor din jurul nostru, slujindu-i pe ceilalți prin munca noastră. A recunoaște fețele celor care suferă în periferiile urbane și rurale este cheia iubirii politice propuse de Fratelli tutti. Fraternitatea nu este o utopie abstractă, ci o categorie politică și teologică ce ne obligă să ne considerăm egali, dărâmând zidurile indiferenței globalizate (cf. Fratelli tutti, 73). Să nu ne ferim de întâlnirea zilnică cu Cristos în munca noastră de zi cu zi, oricât de banală și nesemnificativă ar părea. Nu există lucrare mică în ochii lui Dumnezeu: măreția unei lucrări nu constă în ceea ce se realizează, ci în iubirea revărsată în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare gând.

Iubiţi frați și surori, în această lume profund schimbătoare, vă încredințez principiile care au dat naștere Doctrinei Sociale a Bisericii: apărarea demnității ființei umane, promovarea binelui comun, recunoașterea destinației universale a bunurilor, practicarea solidarității eficiente și a subsidiarității responsabile, pentru a construi împreună civilizația iubirii. „Să lucrăm cu perseverență, punându-l pe Dumnezeu în centrul acțiunilor noastre și omenirea în centrul deciziilor noastre” (Magnifica humanitas, 16). Numai așa putem fi siguri că vom urma pe pământ calea pe care Dumnezeu ne-a trasat-o în cer. Și numai așa vom putea aduce rod cu munca noastră; rod care rămâne pentru viața veșnică (cf. In 15,16). Multe mulțumiri.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu