Întâlnire cu liderii Comunităţilor creştine şi ai Tradițiilor religioase. „Palacio San Martín” (Buenos Aires), luni, 9 noiembrie 2026

Iubiţi frați și surori în Cristos,

Dragi prieteni care îl venerați împreună cu noi pe unicul Dumnezeu,

Stimați reprezentanți ai diferitelor tradiții religioase,

Sunt foarte bucuros să vă salut în timpul acestei călătorii apostolice. Întâlnirea noastră se bazează pe pilonii dialogului și prieteniei, care au fost fundamentali în viața Papei Francisc și pe care acum dorim să-i consolidăm construind noi punți, adică noi căi de colaborare în societatea în care trăim. Și eu sunt aici printre voi ca Succesor al apostolului Petru și, în timp ce împreună cu el mărturisesc credința în Cristos, „Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16), Dumnezeu adevărat și om adevărat, recunosc unitatea Botezului cu frații și surorile confesiunilor creștine. În conformitate cu învățăturile Conciliului al II-lea din Vatican, doresc să reafirm legătura spirituală care unește Biserica cu poporul lui Israel (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Nostra aetate, 4) și respectul sincer pentru ceea ce este sfânt și adevărat prezent în diferitele tradiții religioase (cf. ibid., 2).

Identitatea poporului argentinian a fost modelată de un amestec de rase, culturi și religii, format de popoarele indigene și de numeroșii imigranți din diferite părți ale lumii care au sosit în acest pământ de-a lungul secolelor, aducând visele și credința lor în cuferele lor – la început catolici, evanghelici și evrei, iar mai târziu mulți alții. Toți, în diversitatea lor, au învățat să lucreze împreună, să formeze familii și comunități, să construiască așezări și sate, „într-o simbioză admirabilă cu tradițiile locale” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Omilia, Aeroportul Paraná, 9 aprilie 1987). În acest fel, au dat unitate națiunii și au realizat proiecte comune, religiile nefiind niciodată o cauză de diviziune, ci mai degrabă un punct de convergență și angajare față de societate.

Și astăzi, fiecare dintre noi acționează ca martor al unui crez, pe care alegem să-l trăim întinzând mâna pentru a împărtăși valori culturale și fapte bune. Schimbul nostru se bazează pe ascultare, care face posibilă înțelegerea reciprocă și ne permite să reflectăm împreună asupra unui gest pe care îl săvârșim zilnic. În toate religiile, ne rugăm, ridicând glasurile către Dumnezeu. Conform tradițiilor lor respective, multe limbi, cântece și gesturi converg spre înălțime, aproape adunându-se în fața misterului inefabil al existenței noastre (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Nostra aetate, 1).

Această formă particulară de vorbire umană, rugăciunea, ne invită să ascultăm vocile unii altora, pe lângă cuvintele pe care le rostim. Când vorbim cu Dumnezeu, noi înșine vorbim: rugăciunea, așadar, exprimă cine suntem înaintea lui Dumnezeu. Dimensiunea religioasă este ca o oglindă care reflectă ființa noastră, gândurile și afecțiunile noastre, relațiile noastre. Mai ales în era digitală, rugăciunea ne ajută să depășim distragerile, găsind în tăcere valoarea ascultării.

Observând cu atenție această experiență, aș dori să analizez astăzi împreună cu voi trei aspecte care reies din rugăciunile sincere, în care credințele noastre își găsesc glasul, și anume: religiile ca păzitoare ale demnității umane, ca expresii ale libertății noastre și ca locuri unde se cultivă speranța.

Mai presus de toate, fiecare religie mărturisește că persoana umană este în același timp nevoie și dorință: cu toții tânjim după viață. Plămânii noștri tânjesc după aer, așa cum conștiința noastră tânjește după bine. În fiecare zi căutăm apă așa cum căutăm adevărul, avem nevoie de hrană așa cum avem nevoie de dreptate. În acest sens, religiile le amintesc tuturor că nu suntem făcuți doar din materie: în însăși ființa noastră este înscrisă o abundență revărsătoare de viață și sens. Aceeași dorință, care devine strigăt și implorare, mărturisește că nu am venit din nimic și că nu am fost creați pentru moarte. Astfel, religiile protejează demnitatea umană: în rugăciune, care exprimă credința noastră, idealurile de bine și dreptate, de sănătate și pace, nu sunt cuvinte goale care trebuie umplute cu interes personal, ci mărturii ale voinței noastre comune, care tinde spre bucurie. De aceea, de fiecare dată când ne rugăm, trebuie să avem grijă de cei care trăiesc alături de noi, făcând adevărate cuvintele pe care le rostim cu o fraternitate reînnoită. În timp ce îl lăudăm pe Dumnezeu pentru darul vieții, să o apărăm întotdeauna pentru toți, de la concepere până la moartea naturală, mai ales când este amenințată de sărăcie și violență. Așa promovează religiile demnitatea fiecărui bărbat și a fiecărei femei, în familie și în educație, la locul de muncă și în mediul înconjurător.

În al doilea rând, când omul vorbește cu Dumnezeu, știe că el însuși nu este Dumnezeu. Noi nu am creat pământul. Așadar, să nu distrugem cu propriile noastre mâini „grădina” pe care Creatorul ne-a încredințat-o! În acest sens, religiile, în măsura în care păzesc înțelepciunea popoarelor, construiesc societatea, educă conștiințele și ne eliberează de idoli. De idolul stăpânirii, pentru că nu suntem dumnezeul altora; de idolul gloriei deșarte, pentru că lucrurile pe care le posedăm nu ne fac divini; de idolul războiului, pentru că există un singur Domn și judecător al istoriei. El ne dă viață neîncetat și are grijă de toate popoarele: adevăratul nume al puterii sale este iubirea, o iubire care nu cunoaște sfârșit. În timp ce îl lăudăm pe Dumnezeu pentru darul mântuirii, să ne angajăm să fim semn al acestui dar pentru lume. Așa exprimă cel mai bine religiile libertatea noastră.

În al treilea rând, când omul vorbește cu Dumnezeu, se deschide către viitor. Da, viitorul este timpul credinței! Religiile sunt o legătură între generații, o amintire străveche, o profeție, o așteptare și o promisiune; de ​​aceea, credincioșii privesc întotdeauna spre viitor cu speranță. Când lumina credinței străpunge întunericul morții, viitorul fiecărui bărbat și femei, al societății și al întregii lumi își recapătă speranța. Așteptarea noastră comună devine atunci activă, pentru că această speranță ne încurajează să țesem legături de viață bună, care ne eliberează de singurătate și unesc oamenii în armonie. Însuși cuvântul „religie” este elocvent în acest sens: se referă la „religare ”, adică a ne conecta unii cu alții, a lega persoanele împreună. Această relație susține călătoria noastră prin istorie. De aceea, în timp ce îl lăudăm pe Dumnezeu pentru darul speranței, să o împărtășim cu cei care suferă în sărăcie, cu cei care au pierdut sensul vieții și cu toți cei care doresc să se angajeze pentru reînnoirea lumii după dreptate. Devenind rugăciune și vestire, limbajul nostru devine caritate elocventă, care animă orice acțiune.

În asta constă slujirea noastră adusă omenirii: să construim un viitor mai bun pentru toți, în așteptarea împlinirii binecuvântate a istoriei. Suntem siguri, de fapt, că, cu cât omenirea se cunoaște mai bine pe sine, prețuindu-și propria demnitate, cu atât se apropie mai mult de Dumnezeu. Astfel, fiecare cuvânt amabil adresat cuiva pe care îl întâlnim, fiecare gest bun îndreptat către aproapele nostru, se înalță ca o rugăciune mereu plăcută Autorului dreptății, care îi invită pe toți la pace. În acest sens, așa cum a afirmat sfântul Ioan Paul al II-lea, împreună „vrem să arătăm lumii că impulsul sincer al rugăciunii nu duce la opoziție, cu atât mai puțin la disprețul față de celălalt, ci mai degrabă la un dialog constructiv, în care fiecare persoană, fără a tolera în vreun fel relativismul sau sincretismul, devine mai conștientă de datoria de a mărturisi și de a vesti” (Discurs adresat reprezentanților diferitelor religii ale lumii, Assisi, 24 ianuarie 2002). Aceste cuvinte, rostite la Assisi într-o zi de rugăciune pentru pace, rămân urgent actuale: astăzi devin un motiv de recunoștință pentru angajarea noastră colectivă și o sursă de încurajare pentru fiecare dintre drumurile noastre. Iubiți frați și surori, fie ca fiecare zi să fie un timp de rugăciune, pentru ca viața fiecăruia să reflecte demnitatea și bunătatea pe care le-am primit de la Dumnezeu pentru a le împărtăși unii cu alții.

Să ne însușim rugăciunea lăsată de predecesorul meu, Papa Francisc  , care ne angajează să facem binele:

„Doamne și Tată al omenirii,

care ai creat toate ființele umane cu aceeași demnitate,

savurează în inimile noastre un spirit de fraternitate.

Inspiră în noi un vis de întâlnire, de dialog, de dreptate și de pace.

Îndeamnă-ne să creăm societăți mai sănătoase și o lume mai demnă,

fără foamete, fără sărăcie, fără violență, fără războaie.

Fie ca inimile noastre să fie deschise

către toate popoarele și națiunile pământului,

pentru a recunoaște binele și frumusețea

pe care le-ai semănat în fiecare,

pentru a întări legăturile de unitate, de proiecte comune,

de speranțe împărtășite. Amin” (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 287).

Fie ca Dumnezeu Atotputernicul să binecuvânteze pasiunea noastră pentru omenire și să inspire angajarea noastră față de pace: acea pace care se va împlini pentru totdeauna în numele sfânt al lui Dumnezeu. Mulțumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu