PREGĂTIRE SPIRITUALĂ

Duhule Sfânt, stimulează-mă să ascult Cuvântul.

Duhule Sfânt, atinge-mă pentru ca să pot trăi Vestea Bună.

Duhule Sfânt, reînnoieşte-mă pentru ca în această lună a Bibliei

Să mă întâlnesc cu Isus prezent în Evanghelie şi în fraţi.

Amin.

TEXTUL BIBLIC: Marcu 9,30-37

În acel timp, plecând de acolo, Isus străbătea Galileea şi nu voia ca cineva să ştie, ³¹ căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea:

– Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia.

³² Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe. ³³ Au venit la Cafarnaum şi, când erau în casă, i-a întrebat:

– Despre ce aţi discutat pe drum?

³⁴ Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare. ³⁵ Aşezându-se, s-a adresat celor doisprezece şi le-a spus:

– Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!

³⁶ Şi, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus:

– ³⁷ Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis.

1. LECTURA: Ce spune textul? 

Câteva întrebări pentru a te ajuta la o lectură atentă…

• De ce Isus nu vrea ca oamenii să ştie unde merge?
• Ce îi învaţă Isus pe discipoli? Le-a spus tot asta înainte?
• Ce înţeleg şi ce simt discipolii în faţa acestui anunţ al lui Isus?
• Ce îi întreabă Isus pe discipoli la Cafarnaum şi cum reacţionează ei şi pentru ce?
• Ce cuvinte spune şi gest face Isus în continuare?

Câteva piste pentru a înţelege textul

Pr. Damian Nannini

Evanghelia de astăzi conţine două părţi: 9,30-32 şi 9,33-37. Dacă au o anumită autonomie literară, contează să nu se omită relaţie dintre cele două.

Prima parte ni-l prezintă încă o dată pe Isus pe drum, mergând în Galileea cu discipolii săi. Şi pe drum le face a doua anunţare a pătimirii: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia” (9,31). După aceea, se descrie reacţia discipolilor: nu înţeleg şi le este frică să întrebe.

Această frică de a-i pune întrebări „pretinde să caracterizeze teama lor de suferinţă. Cu toate că pare să-i mişte o teamă sacră (cf. 4,41), ei ar fi preferat să nu fi auzit cuvântul” (J. Gnilka). „Dacă ei se tem să-l întrebe pe Isus este pentru că pe cât posibil se tem să cunoască mai mult, cine ştie poate să se neliniştească mai mult, aşa încât inhibiţia apare ca o apărare în faţa durerii sau a suferinţei care poartă cu sine o informaţie mai mare şi mai clară” (M. Navarro).

O nouă indicaţie geografică, sosirea în casa din Cafarnaum, dă început celei de-a doua părţi a relatării. Acum Isus ia iniţiativa întrebându-i pe discipolii săi despre tema conversaţiei-discuţiei lor pe drum. Răspunsul discipolilor este o tăcere vinovată pentru că discutaseră despre cine era cel mai important dintre ei.

Atunci Isus merge direct la problemă şi face asta luând funcţia proprie a unui învăţător: se aşează şi îi cheamă pe cei doisprezece pentru ca să-l asculte. Şi învăţătura sa este: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!”.

Această învăţătură a lui Isus arată foarte clar două lucruri. În primul rând, că Isus le cere discipolilor ceea ce el însuşi trăieşte: a nu fi slujit ci a sluji. În al doilea rând, ca pretenţia de a fi primul implică pretenţia de a fi slujit, de a primi onoruri şi atenţii; şi că, dimpotrivă, invitaţia de a fi slujitor pe care o face Isus poartă cu sine faptul de a da viaţa pentru ceilalţi.

În învăţătura sa Isus asumă, într-un anumit mod, validitatea acestei dorinţe atât de profund umane de a fi mai mult („dacă cineva vrea”); însă o orientează sau canalizează dăruirea pentru ceilalţi. Adică este mai important şi este cel dintâi, nu cel care primeşte onorurile sau este slujit datorită condiţiei sale; ci acela care slujeşte, cel care se dăruieşte celorlalţi. Este clar că Isus are un concept de măreţie şi de primat foarte diferit de cel al oamenilor şi al lumii în general.

În continuare Isus completează această declaraţie solemnă cu un gest: ia un copil, îl pune în mijloc şi îl îmbrăţişează. Acest gest ne impresionează pe noi astăzi prin duioşia sa. Însă trebuie notat că valorizarea copiilor în acea perioadă era mai degrabă neutră sau negativă, pentru că erau văzuţi ca incapabili, lipsiţi de înţelepciune, îndreptaţi spre rău şi care au nevoie de corectare severă din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. De aceea, sensul gestului este că Isus îmbrăţişează şi se identifică cu acela care nu valorează şi nici nu contează în faţa ochilor celorlalţi pentru că nu are putere (J. Gnilka).

Cuvintele lui Isus care urmează confirmă acest sens al semnului: Isus se identifică cu copiii şi cine primeşte un copil „în numele său” îl primeşte pe El însuşi şi pe Tatăl. În acest mod le ilustrează celor doisprezece că trebuie să îmbrăţişeze, să se identifice cu cel mic, cu cel care nu valorează şi să se dedice slujirii celor mai puţin luaţi în considerare din comunitate. Cel care face asta va fi primul şi cel mai mare.

2. MEDITAŢIA: Ce-mi spune Domnul în text?

Evanghelia de astăzi ne invită să pornim la drum cu Isus, pentru că se ajunge a fi discipol al său în măsura în care se ascultă învăţătura sa, se acceptă prin credinţă şi se pune în practică în viaţa proprie.

Însă o problemă recurentă pentru a accepta şi a trăi Evanghelia este că Isus ne vorbeşte clar şi fără ocolişuri despre drumul crucii şi reacţia noastră spontană este frica; frică faţă de suferinţă şi frică faţă de moarte. Şi acest lucru nu este uşor de gestionat.

Şi o altă problemă pe care obişnuim s-o avem pentru a-l urma pe Isus este că învăţătura sa se contrapune de multe ori la ceea ce ne spune lumea; valorilor din ambientul nostru. De exemplu: cine sunt cei mai importanţi în ochii lumii? Cine sunt prezentaţi ca „învingători” în mijloacele de comunicare? Răspunsul este evident: pe cei bogaţi, pe cei puternici, pe cei vestiţi. În schimb, Isus ne spune că primul şi cel mai important este cel care alege să fie cel din urmă şi slujitorul tuturor.

În această privinţă spunea papa Francisc această evanghelie de astăzi: „Adevărata putere este slujirea. Lupta pentru putere în Biserică nu este ceva din aceste zile. A început acolo, chiar cu Isus: în timp ce Domnul le vorbea despre pătimire, discipolii se gândeau să discute despre cine era mai important. Aşadar, în optica Evangheliei, lupta pentru putere în Biserică nu trebuie să existe. Sau, dacă vrem, să fie lupta pentru adevărata putere, adică aceea pe care El, cu exemplul său, ne-a învăţat-o: adevărata putere este slujirea. Aşa cum a făcut El, care n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească. Şi slujirea sa a fost tocmai o slujire de cruce: el s-a înjosit, până la moarte, moartea pe cruce, pentru noi; pentru a ne sluji, pentru a ne mântui (Omilia din 21 mai 2013).

În faţa acestei realităţi a căutării puterii şi a locurilor de onoare, care este propria noastră realitate, pedagogia lui Isus este să răscumpere dorinţa naturală de a fi mai mult, nu pentru a o permite uşor şi cu sinceritate, ci pentru a o conduce spre valorile Împărăţiei pe care El însuşi le întrupează în propria sa viaţă.

„În inima umană se cuibăreşte o dorinţă sănătoasă şi nobilă de a se realiza personal. Nu trebuie să ne scandalizăm de aspiraţiile noastre, numai că trebuie să le trecem prin ciurul Evangheliei. Această dorinţă de a ne realiza personal este o dorinţă antropologică nobilă. Numai o asceză rea se cimentează într-o dispreţuire a umanului şi nu are nimic de-a face cu Evanghelia lui Isus, poate să anatemizeze această dorinţă sănătoasă a inimii umane de a se realiza pe deplin. Însă această dorinţă este, frecvent, scoasă din orbită. Fie datorită neliniştii excesive de a străluci, fie datorită tentaţiei de a concura, fie datorită ambiţiei de putere, fie pasiunii de a domina, fie datorită dorinţei furioase de a se bucura. Toate aceste patimi pot să scoată din orbită dorinţa propriei realizări” (Monsenior Uriarte).

În sfârşit, să cerem Domnului ca să ne mărească credinţa. Pentru că credinţa ca încredere totală în Isus este forţa care ne permite să depăşim frica de moarte, rădăcina tuturor relelor. Şi credinţa este şi cea care învinge valorile lumii, aşa cum citim în 1In 5,3-4: „Pentru că aceasta este iubirea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile lui, iar poruncile lui nu sunt grele. Oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea. Şi aceasta este victoria cu care a învins lumea: credinţa noastră”. 

Să continuăm meditaţia noastră cu aceste întrebări:

• Ce sentimente îmi provoacă ascultând că Isus vesteşte drumul crucii? Fica faţă de cruce mă blochează în urmarea lui Isus?
• Pot să-mi deschid inima lui Isus şi să-i mărturisesc toate fricile mele?
• Am conştiinţa de dorinţa mea de a fi mai mult, de realizarea mea personală? Pot s-o gestionez şi s-o purific pornind de la Evanghelie sau mă scoate din orbită?
• Am experimentat bucuria de a realiza o slujire concretă faţă de aproapele în mod dezinteresat şi secret?
• Aleg locurile ascunse şi de slujire în comunitatea mea?

3. RUGĂCIUNEA: Ce-i răspund Domnului care îmi vorbeşte în text?

Mulţumesc, Isuse, pentru dăruirea ta.

Scapă-mă de dorinţa de a eschiva crucea.

Să nu o adaptez după necesităţile mele.

Îţi încredinţez fricile mele, una câte una.

Fii Cel care poate să le transforme în încredere.

Depărtează dorinţele mele de a vrea să fiu mai presus printre fraţii mei.

Să caut numai să fiu primul în slujire şi în dăruirea vieţii,

Pentru ceilalţi, pentru Împărăţie.

Amin.

4. CONTEMPLAŢIA: Cum îmi însuşesc în viaţă învăţăturile din text?

„Isuse, fie ca mereu să mă remarc în slujirea fraţilor mei”

5. ACŢIUNEA: La ce mă angajez pentru a concretiza schimbarea?

În această săptămână voi căuta o slujire mică şi concretă pentru a realiza fără a aştepta recunoştinţe.

„Adevărata putere este slujirea”

Papa Francisc