PREGĂTIRE SPIRITUALĂ 

O, iubire divină,

o, legătură  sfântă care îl uneşti pe Tatăl şi pe Fiul.

Duh Atotputernic, mângâietor al celor întristaţi.

Trimite roua ta dulce la acest pământ pustiu,

pentru a repara marea sa uscăciune.

Trimite razele cereşti ale iubirii tale

până în adâncul cel mai misterios al omului interior,

pentru ca locuind în el, să aprindă focul prea viu

care arde orice slăbiciune şi orice decădere.

Vino, o, Duhule Sfânt! Vino şi ai milă de mine!

Dispune în aşa fel sufletul meu şi tolerează slăbiciunea mea cu atâta dulceaţă,

încât micimea mea să afle har în faţa măreţiei tale infinite…

Amin. 

TEXTUL BIBLIC: Marcu 6, 1-6

În acel timp, Isus a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. ² Fiind zi de sâmbătă, Isus a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând:

– De unde toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui? ³ Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?

Şi se scandalizau de el. ⁴ Dar Isus le-a zis:

– Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui.

⁵ Şi nu a putut face acolo nicio minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. ⁶ Şi se mira de necredinţa lor. Apoi, cutreiera satele din jur învăţând.

1 – LECTURA: Ce spune textul? 

Câteva întrebări pentru a te ajuta la o lectură atentă…

De unde vine Isus? Încotro se îndreaptă? Cu cine este? Ce zi a săptămânii era şi în ce loc se desfăşoară episodul relatat? Ce face Isus? Care este reacţia publicului? Ce n-a putut să facă Isus? De ce? Care este sentimentul lui Isus? 

Câteva piste pentru a înţelege textul

Magister Gerardo García Helder

Evanghelia după sfântul Marcu are doar 16 capitole; primele 13 sunt destinate să relateze ceea ce Isus a făcut şi a spus în timpul vieţii sale publice. Pasajul scurt pe care-l citim astăzi este mai mult sau mai puţin la jumătatea acestei secţiuni a scrierii.

Marcu începe cartea sa prezentându-l pe Ioan Botezătorul şi relatează botezul pe care-l primeşte Isus în Iordan. După ce a fost botezat, „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit (adică: s-a întors; vezi 1,9) în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu” (1,14). Această vestire o va face prin gesturi şi cuvinte (amintim că termenul ebraic dabar foloseşte atât pentru a exprima cuvânt cât şi acţiune). Galileeanul capătă notorietate dincolo de regiunea sa (vezi de exemplu: 1,32-34.37-38.45; 2,1-2.12-13; 3,7; 20; 4,1; 5,29-21) şi nu este un necunoscut pentru compatrioţii săi, ceea ce nu înseamnă că îl cunosc realmente.

În această relatare Isus ne este prezentat că – acreditat ca învăţător şi vindecător – se întoarce în localitatea sa natală sau oraşul său natal (locul lui natal spune originalul grec) şi ia cuvântul în zi de sâmbătă în sinagogă pentru a comenta un text din Scripturi. Consătenii săi mai întâi sunt uimiţi de ceea ce aud şi se miră de înţelepciunea pe care a dobândit-o şi de puterea sa de a face minuni; însă după aceea, amintindu-şi că este un simplu lemnar sau muncitor (teknon) şi că este înrudit cu oamenii simpli din sat, găsesc în asta un motiv de poticnire, se scandalizează de el (eskandalizonto; vezi 1Pt 2,7-8; Rom 9,32-33) şi „se scandalizau de el” (v. 3).

Marcu ne situează în faţa dilemei care se trezeşte în jurul persoanei lui Isus. Dacă El nu era cineva cu darul cuvântului, nu i-ar fi permis să înveţe în public, nici nu l-ar fi numit rabbi – Învăţător – (Mc 9,5; 10,51; 11,21; 14,45); însă de vreme ce ştiu că n-a făcut studii specifice şi că nu are niciun titlu academic, „ai săi (…) spuneau că şi-a ieşit din fire” (3,21). De vreme ce nu puteau să-l încadreze pe Isus în schemele tradiţionale, unii „au stat afară” (3,31) şi nu au descoperit în El pe trimisul lui Dumnezeu. Refuzul şi necredinţa rudelor sale şi a consătenilor săi este numai o anticipare a îndărătniciei multora care nu se vor deschide la mântuirea care li s-a oferit prin omenitatea fragilă a lui Isus şi care l-au dispreţuit şi l-au ucis, aşa cum s-a întâmplat deja cu alţi profeţi.

V. 5 arată că minunile lui Isus nu sunt gesturi spectaculoase şi extravagante destinate să-i impresioneze pe curioşi şi să adune mase. Minunile sunt semne ale apropierii Împărăţiei cerurilor şi cer sau trezesc credinţa. Fără credinţă nu există minuni.

V. 6 arată un Isus care este uimit şi nu înţelege acest refuz al vecinilor săi din toată viaţa. Faptul că Veşnicul Cuvânt asumă o omenitate atât de umană (humus = pământ) poate să fie pentru mulţi creştini de astăzi un motiv de scandal şi să provoace o respingere a tot ceea ce are de-a face cu adevărata natură umană a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

2 – MEDITAŢIA: Ce-mi spune? Ce ne spune? 

Această evanghelie ne relatează încă o realitate despre Isus: o persoană care face parte dintr-un grup social care nu acordă atenţie mai mare cuvintelor şi faptelor sale pentru a căuta mântuirea; însă pentru a fi uimit de capacitatea sa de a mişca mulţimile, de a realiza fapte bune şi de a face minuni. Cu siguranţă, ni s-a întâmplat ca lucrând cu multă fervoare în vreun proiect din comunitatea sau parohia noastră, vreo persoană mai apropiată să fi criticat în manieră negativă munca noastră. Uneori am fost buni cu atitudinile noastre în circumstanţe zilnice şi în egală măsură am fost mai puţin apreciaţi pentru asta.

O manieră de a face mai uşoară această situaţie este a recunoaşte că şi Isus a simţit multă tristeţe şi uimire pentru atitudinea rudelor sale, însă acesta n-a fost motiv pentru a se descuraja. Tot aşa, noi trebuie să continuăm cu curaj şi îmbrăcaţi cu armura pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte pentru fermitatea credinţei noastre, deoarece ea este cea care susţine lucrarea noastră (Ef 6,14). Şi rugăciunea pentru persoanele care critică credinţa noastră trebuie să fie un instrument pentru a găsi liniştea, nu este necesar să intrăm în conflicte şi discuţii, şi cu atât mai puţin să ne permitem să nu valorizăm munca noastră, acceptând o apreciere nedreaptă, însă devine necesar să punem în mâinile Domnului buna desfăşurare a proiectelor noastre şi aceste inimi care fac parte din afectele noastre şi care uneori ni se par dificile.

Papa Francisc ne invită să ţinem cont că Fecioara Maria este semănătoare şi veghetoare a credinţei noastre şi prin ea mulţi au trăit minunea convertirii:

„Dragi prieteni, şi între rudele lui Isus au fost unii care la un moment dat nu au fost de acord cu modul său de a trăi şi de a predica: ne spune Evanghelia (cf. Mc 3, 20-21). Însă Mama sa l-a urmat mereu cu fidelitate, menţinând privirea inimii sale îndreptate spre Isus, Fiul Celui Preaînalt, şi spre misterul său. Şi la sfârşit, graţie credinţei Mariei, rudele lui Isus au intrat în prima comunitate creştină (cf. Fap 1,14)”. 

Să continuăm meditaţia noastră cu aceste întrebări:

Am criticat activităţile fraţilor mei din comunitate sau din parohie? Am apărat dreptatea, când cineva critică numai cu scopul de a distruge? M-am rugat pentru propria pace, când aşa mi s-a întâmplat? Mă rog pentru convertirea celor care critică Biserica noastră?

3 – RUGĂCIUNEA: Ce-i spun? Ce-i spunem?

Iubite Doamne;

Tu eşti izvor de milostivire şi credinţă,

îţi cerem să ne inunzi cu aceste daruri

pe cei care colaborăm cu Biserica ta.

Îndreaptă gândurile şi faptele noastre,

pentru ca între noi

să evităm mereu criticile şi bârfele

şi dimpotrivă să fim comunităţi

care reflectă iubirea pe care tu o reverşi în noi.

Îţi cerem asta prin intermediul Mamei noastre în comun,

care doreşte iubirea între toţii fiii ei

şi convertirea celor mai îndepărtaţi. Amin.

4 – CONTEMPLAŢIA: Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Doamne, acum când cunosc un pic mai mult sentimentele tale, învăţ din fermitatea ta în pofida tristeţii.

5 – ACŢIUNEA: La ce mă angajez? La ce ne angajăm? 

Mă îndrept spre o persoană din familia sau comunitatea mea de capacităţile căreia m-am îndoit şi îi cer iertare; în acelaşi mod, într-un moment de rugăciune personală iert pe cei care mă fac să mă simt trist din cauza aceleiaşi atitudini.

„Criticile nu sunt altceva decât orgoliu disimulat.

Un suflet sincer faţă de sine însuşi niciodată nu se va lăsa redus de critică.

Critica este cancerul inimii”.

Fericita Tereza de Calcutta