Înălţarea la cer a Mariei este sărbătorită în Bisericile din Orient şi din Occident din secolul V. Papa Pius XII a definit-o ca dogmă de credinţă la 1 noiembrie 1950: „Înălţarea la cer este privilegiul în virtutea căruia Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu a fost glorificată, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, în sufletul şi în trupul ei, fără să aştepte învierea finală”. Aceasta era deja credinţa Bisericii de multă vreme, după cum mărturisesc, între altele, vitraliul Adormirii Mariei, din secolul XII, de la catedrala din Anger, (şi din Sanctuarul de la Cacica, n.t.).
Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, „mântuitorul” meu,… căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt…
Maria este prima „mântuită”. Cântecul ei de mulţumire, magnificat, face să urce toată slava la „Mântuitor”, la „Cel Puternic”. Ceea ce o face pe Maria unică, asumată cu trupul şi cu sufletul în slava lui Dumnezeu, nu ţine de propriile sale merite, ci de harul însuşi al Fiului său Isus. Maria nu este o zeiţă. Ea spune că este „smerita slujitoare” a Domnului. Magnificatul ei nu are nimic dintr-un cântec plin de orgoliu. Este o mărturisire plină de umilinţă: tot ce este ea vine de la Dumnezeu, prin har, şi urcă înapoi la Dumnezeu ca laudă. De aceea adevărata devoţiune faţă de Maria ne trimite în mod constant la misterul lui Cristos. Pentru a înţelege Înălţarea la cer a Sfintei Fecioare (Adormirea Maicii Domnului), trebuie să contemplăm mai întâi misterul lui Isus înviat.
Cristos a înviat din morţi, fiind, dintre cei morţi cel dintâi care a înviat… Toţi vor învia în Cristos, dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai lui Cristos, când el va veni din nou… (I Corinteni 15,20-26).
În Isus Cristos, „sfârşitul timpurilor” a început deja: este ceea ce teologii numesc escatologia, de la «eschaton», ultim. Când vorbim despre „sfârşitul” timpurilor, suntem mereu tentaţi să ne gândim la termenul ultim, la ultimul minut al timpului, pe care nu avem nici un mijloc să ni-l imaginăm, şi pe care îl trimitem în nu ştiu ce viitor îndepărtat. Din păcate, este un mod potrivit pentru noi ca să nu ne interesăm de acest „sfârşit al lumii”, despre care credem că nu este făcut pentru noi. Însă cuvântul „sfârşitul lumii”, în sensul escatologic adevărat, indică o realitate actuală „deja începută”, deşi „neterminată”. „Sfârşitul”, în acest sens, este „scopul” (finalitatea) care orientează o acţiune chiar de la începutul ei.
„Cristos a înviat… primul dintre cei vii… toţi vor trăi… fiecare la rândul său…” Ceea ce s-a arătat în Isus Cristos, este realitatea ultimă a lui Dumnezeu şi realitatea ultimă a omului. Învierea este nu numai „finalitatea lucrurilor”, ci şi „esenţa lucrurilor”: în El Dumnezeu ne-a revelat taina profundă a creaţiei sale. El ne-a programat chiar de la început pentru a ne conduce la această realitate minunată a vieţii. În Isus înviat, „sfârşitul (finalitatea) timpurilor, scopul istoriei, ne-a atins” (I Corinteni 10,11).
Printr-un privilegiu, Maria a ajuns deja la această slavă şi la această împlinire totală, care este scopul planului lui Dumnezeu. Maria este, ca să zicem aşa, „prototipul” a ceea ce Dumnezeu face cu creaţia sa întreagă. Ceea ce s-a petrecut cu Maria, în Cristos Isus, este ceea ce trebuie să se petreacă cu Biserica întreagă, cu fiecare dintre noi. Metamorfoza trecerii de la fiinţa muritoare la fiinţa vie, perfect împlinită în Isus înviat, a fost anticipată pentru Maria, mama sa. Pentru restul omenirii, ea este în curs de realizare. Atâta cât durează istoria, chipul definitiv, „desăvârşit”, împlinit, al omului nu apare încă: fiecare dintre noi este provizoriu marcat de o umbră de moarte, iar noi „împlinim în trupul nostru muritor ceea ce lipseşte Patimilor lui Cristos pentru Trupul său care este Biserica” (Coloseni 1,24).
Un semn mare s-a arătat atunci în cer: o femeie, înveşmântată cu soarele, având luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând o coroană de douăsprezece stele. Femeia era însărcinată şi striga în durerile şi chinurile naşterii… (Apocalipsa 12,1.2).
Chinuită… strigând… de durere. Aşa ne apare omenirea, atâta timp cât durează istoria. Prin ziare şi televiziune, veştile din lume ne aduc în fiecare zi acest spectacol tragic. În ziua când celebrăm slava şi fericirea Mariei, Biserica ne face să evocăm cât de dureroasă a fost maternitatea Mariei, atunci când ne-a născut, la picioarele crucii.
Astfel, fiecare dintre încercările noastre este o naştere. Suferinţele noastre actuale sunt naşterea lumii noi, cu Cristos, pe cruce.
După cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos… Atunci totul va fi „împlinit”, când Cristos îşi va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi distrus toate puterile răului. Căci el trebuie să stăpânească, până ce va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale. Ultimul duşman pe care îl va nimici este moartea. (I Corinteni 15,20-26).
Unele persoane s-ar mulţumi cu „nemurirea sufletului”. De ce, spun ei, să vorbim despre „învierea trupurilor”?
Ori, iată ce credem noi: Cuvântul s-a făcut trup… La fiecare euharistie, Isus face din noi trupul său… iar Maria a fost asumată în Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul… Nu este din întâmplare, nici accesoriu. „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică, şi eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,39.51.54). Trebuie să regăsim sensul „trupului” în această zi a Înălţării cu trupul a Mariei.
Trupul nostru nu este un element exterior, ci un element constitutiv al fiinţei noastre însăşi, prin voinţa creatorului. Filozofia modernă, în acest punct, merge împreună cu intuiţia biblică care refuză dualismul lui Descartes. În loc să spunem că suntem „compuşi dintr-un suflet şi un trup”, ar fi mai bine să spunem că suntem „un trup spiritual”, sau un „spirit întrupat”. Sfântul Toma de Aquino spunea: „Dumnezeu a dat omului spiritul şi mâna”. Da, mâna mea nu este numai un lucru material, ea este în întregime pătrunsă de inteligenţă, şi nu face decât ceea ce îi dictează spiritul meu. Şi invers, spiritul meu nu poate să facă nimic fără mâna mea. Nu există nici un fel de separare între aceste două aspecte ale umanităţii mele: nimic care să nu fie în întregime trupesc, şi nimic care să nu fie în întregime spiritual.
Când vorbim despre „suflet”, nu vorbim despre un fel de „lucru” separat şi opus trupului. Folosim acest limbaj ca să spunem că „persoana umană” rămâne dincolo de toate transformările fizice pe care le suferă în decursul istoriei sale: acest bătrân de 80 de ani cu trupul uzat şi suferind este acelaşi cu acel adult de 40 de ani care muncea odinioară, şi cu acel copil de 10 zile care scâncea încetişor în leagănul lui. Acest trup s-a schimbat mult. Şi totuşi, este aceeaşi persoană. Acest element permanent, a fost numit „suflet”. Deci nu este fals să vorbim astfel. Dar rămâne faptul că adevărul despre bărbat şi despre femeie, după Creatorul care ne-a făcut astfel, este că trupul nostru face parte integrantă din identitatea noastră. Isus a avut un trup. Isus are un trup. Iar învierea cărnii nu este un accesoriu, ci partea esenţială din planul lui Dumnezeu.
Se înţelege că Înălţarea Mariei este înscrisă exact pe firul a ceea ce Dumnezeu vrea pentru toţi. Dumnezeu vrea să „distrugă toate puterile răului”, până la „ultimul duşman care este moartea”.
În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt…
Evanghelia Întrupării ne readuce mereu la realităţile trupeşti.
Aici, Duhul Sfânt se foloseşte de sânul a două femei, ca să se reverse mai mult în omenire. Trupul nu este un lucru josnic, grosolan, vrednic de dispreţ. Cine dispreţuieşte trupul îl dispreţuieşte pe Dumnezeu. Cine strică trupurile, strică un „chip al lui Dumnezeu”. Înălţarea Mariei este conţinută deja în germene în această admirabilă scenă.
„Binecuvântat este rodul sânului tău, Isus… iar tu eşti binecuvântată între femei…”
Este bine pentru noi ca evanghelia „sărbătorii” Glorificării Mariei să fie această scenă umilă atât de umană!
Într-adevăr, trebuie să respectăm tăcerea Scripturii şi discreţia ei, cât priveşte sfârşitul pământesc al Mariei. Nu avem nici un detaliu despre moartea Sfintei Fecioare. Maria şi-a sfârşit zilele în anonimat şi în tăcere. Cum? Nimeni nu ştie. Nimeni nu a găsit cu cale să ne povestească acest lucru. Se ştie numai că Maria a murit „după Fiul ei”, întrucât era la picioarele crucii, privindu-l cum moare.
Ca şi evanghelia, să terminăm aşadar meditaţia acestei zile, contemplând-o pe Maria, când avea vreo douăzeci de ani, pornind îndată la drum… mergând pe drumurile din munţii Iudeii, cu copilul pe care îl poartă într-însa… Se duce la vara ei ca s-o ajute: va rămâne acolo trei luni! Ce bine trebuie să fi fost să trăieşti cu Maria! Mama lui Dumnezeu şi-a petrecut întreaga viaţă în iubirea absolută pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi: foc discret, dar devorant, din care nu a rămas „cenuşă”. Ora morţii sale trupeşti, a fost ora ultimei sale ofrande de iubire, fără reziduu. În acest trup însufleţit în întregime de acest suflet, nu era nimic de putrezit: totul era deja consumat.
NOËL QUESSON



