„Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi și cel care mă slujeşte” (In 12,26). Aceste cuvinte ale lui Isus ne provoacă inima, chemându-ne să-l urmăm pe calea pe care a urmat-o, pe calea gloriei prin cruce. Pe această cale, în care încercările și suferințele nu sunt cruțate, ne călăuzește și susține o promisiune: aceea a unei comuniuni asupra căreia moartea nu are putere. Cine îl urmează pe Cristos, de fapt, devine slujitorul său și va fi mereu acolo unde se află, tocmai pentru că i-a urmat calea. Iată de ce sfântul Paul afirmă: „Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el” (2Tim 2,11). Preaiubiţilor, această certitudine a credinței și a speranței animă celebrarea noastră pentru cardinalii și episcopii care ne-au părăsit în ultimul an, pentru care dorim să ne rugăm Domnului să-i răsplătească slujitorii săi credincioși.
Această comemorare plină de rugăciune ne invită să reflectăm asupra valorii spirituale a comemorării. Luându-și rămas bun de la fiii săi, Augustin și Navigiu, cu puțin timp înainte de moartea sa, sfânta Monica a spus: „Un singur lucru vă rog: amintiți-vă de mine, oriunde vă aflați, înaintea altarului Domnului” (Sfântul Augustin, Confesiuni, IX, 11, 27). Misterul morții este aici legat de rugăciunea pentru morți, pe care Biserica a practicat-o întotdeauna de la bun început ca una dintre îndatoririle sale fundamentale.
În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, putem, așadar, medita pe scurt la două adevăruri care luminează rugăciunea noastră: speranța în înviere și comuniunea sfinților.
Relatarea lui Iuda Macabeul, pe care am ascultat-o în prima lectură (2Mac 12,43-46), ne ajută să reflectăm asupra învierii. După căderea în luptă a unor tovarăși, care se făcuseră vinovați de idolatrie, Iuda îi încredințează milostivirii lui Dumnezeu și face să se ofere pentru ei o jertfă ispășitoare pentru a-i dezlega de păcat. Acest gest se bazează pe certitudinea că această comuniune pe care o trăim pe pământ, oricât de marcată ar fi de limite și păcate, nu se pierde atunci când este pusă în mâinile lui Dumnezeu. Mărturia Macabeilor devine astfel o anticipare a ceea ce își găsește împlinirea în liturgia creștină. A-i pomeni pe frații noștri răposați la altarul Domnului, de fapt, se bazează pe promisiunea că viața noastră, în Cristos, nu se pierde pentru că a fost răscumpărată.
Gestul lui Iuda este înainte de toate un act de credință, pentru că își oferă jertfa „cu încredere deplină că morții vor învia” (v. 44). În lumina lui Isus, care este chiar autorul învierii, și noi ne rugăm pentru răposaţii noștri în virtutea acestei mari speranțe dăruite nouă în Misterul Pascal. Dacă, într-adevăr, așa cum subliniază Scriptura, nu ar exista înviere, zadarnic ar fi să ne rugăm pentru răposați (cf. v. 44). Însuși apostolul Paul avertizează cu zel profund: „Dacă nu există, nici Cristos nu a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința voastră” (1Cor 15,13-14).
Preaiubiţilor, a ne ruga pentru cei răposați înseamnă a celebra viața! Înainte de toate viața înviată a lui Cristos Domnul, și prin harul său a noastră, care învie în El. Jertfa euharistică este memorialul Paștelui său, prin care ne-a mântuit dăruindu-se pe sine însuşi pentru noi. Să nu permitem, așadar, ca amintirea celor răposați să se reducă la o simplă nostalgie: în credință, să medităm fără teamă la misterul morții, pentru că Domnul este viu, ne așteaptă și ne-a pregătit deja un loc în casa Tatălui său (cf. In 14,2-3).
Biserica celebrează acest act de încredințare și de speranță în comuniunea sfinților. Când ne rugăm pentru răposați, o facem nu numai pentru ei, ci și împreună cu ei, implicați într-o reciprocitate pe care Duhul Sfânt o însuflețește în inimile noastre. Biserica este mister de comuniune între Cristos, capul, și noi, membrele sale: de la El primim viața. Această comuniune unește duhurile fericite care contemplă deja fața lui Dumnezeu și pe toți cei care, în cer sau pe pământ, sunt pe cale spre țelul luminos.
Preaiubiţilor, în Cristos moartea nu desface legăturile, ci le transfigurează într-o nouă dimensiune, care nu poate fi înțeleasă decât în misterul iubirii sale dăruite până la capăt pe cruce și revărsată după victoria pascală. Primind, așadar, caritatea Domnului Înviat în Sfânta Euharistie, să păzim și să cultivăm mereu această comuniune pe drumul nostru, pentru ca atunci când va veni ora noastră, să putem primi și noi ajutorul fraților noștri pelerini și să ne bucurăm împreună cu toți sfinții de bucuria patriei cerești.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu