Peru – vicariatul apostolic de Pucallpa: A asculta, a semăna şi a celebra
Pentru vicariatul apostolic de Pucallpa, vizita Papei Leon al XIV-lea de duminică, 15 noiembrie, nu va fi doar o vizită a Papei într-un oraș peruan, ci mai degrabă o întâlnire cu Succesorul lui Petru și cu întregul bazin amazonian, care include nouă țări, cu popoarele, speranțele și rănile lor.
Noi, cei care trăim aici, știm că Amazonia nu este numai un vast teritoriu plin de bogății naturale. Este, mai presus de toate, un loc locuit de persoane, familii și comunități cu propria istorie, cultură, spiritualitate și mod de a înțelege viața. Este o realitate pe care trebuie să învățăm să o ascultăm și să o înțelegem, fără a pretinde că totul poate fi explicat pe baza altor experiențe și că trebuie organizat după criterii care nu răspund întotdeauna nevoilor poporului nostru.
De aceea, aș dori să ilustrez semnificația acestei vizite folosind trei verbe: a asculta, a semăna și a celebra. În ele, găsesc o modalitate simplă de a explica ceea ce așteptăm și, în același timp, ceea ce dorim să continuăm să înrădăcinăm și să construim ca Biserică în Amazonia.
Înainte de toate, ne așteptăm ca Sfântul Părinte să poată întâlni popoarele amazoniene, să le asculte vocile, să le cunoască preocupările și să le împărtășească speranțele și să poată intra în contact cu mediul lor natural: apă, lagună, pădure, sat. Sunt multe de spus despre acest pământ, dar sunt și multe care încă trebuie auzite.
Amazonia se confruntă cu situații îngrijorătoare. Pădurea este divizată pentru a extrage bogățiile sale, foarte adesea fără ordine, fără control şi fără respectul cuvenit vieții și popoarelor care o locuiesc. Dezvoltarea, înțeleasă numai ca exploatare a resurselor, ajunge să slăbească chiar lucrurile pe care ar trebui să le protejeze: viața oamenilor (37 de lideri indigeni au fost asasinați din 2019), relația lor cu natura și valorile care au susținut comunitățile timp de generații.
Suntem, de asemenea, îngrijorați de faptul că unele popoare își pierd identitatea. Contactul cu alte realități, facilitat astăzi de migrații și comunicații, oferă oportunități, dar poate şi slăbi anumite forme de întâlnire, de coexistență și de transmitere a credinței. Sperăm să nu pierdem bucuria de a ne aduna, căutarea lui Dumnezeu și acele celebrări în care cântecul, cuvântul, dansul și gesturile comunitare mențin vie speranța.
A fi Biserică în Amazonia înseamnă a învăța să ascultăm poporul. Nu putem proclama Evanghelia ca și cum persoanele și circumstanțele lor ar fi ceva secundar. Trebuie să știm cum trăiesc, ce îi îngrijorează, ce speră pentru copiii lor și ce viitor își doresc pentru comunitățile lor. A asculta înseamnă a recunoaște că Dumnezeu este deja prezent în istoria poporului său și că și noi avem multe de învățat de la El.
Vizita Papei ne amintește că Biserica dorește să se apropie de toate realitățile, în special de cele mai sărace, și să asculte și strigătul Pământului. Acest lucru ne întărește și ne face să realizăm că lupta zilnică pentru demnitatea umană și grija pentru casa noastră comună nu este o sarcină izolată.
Al doilea verb este a semăna. Ne-am gândit la un gest simplu care poate exprima dorința noastră: plantarea unui shihuahuaco, unul dintre acei copaci maiestuoși din pădurea noastră care crește încet și, în timp, devine un refugiu pentru multe specii.
El ne învață că lucrurile importante necesită timp, grijă și perseverență. Nu ne putem aștepta ca un copac să crească peste noapte. Nici nu ne putem aștepta ca comunitățile să se maturizeze, ca procesele pastorale să dea roade sau ca condițiile popoarelor noastre să se schimbe fără însoţire și fără răbdare.
Ne-ar plăcea ca acest gest să aducă împreună o persoană în vârstă și un copil. Persoana în vârstă reprezintă memoria, înțelepciunea și istoria primită de la cei care ne-au precedat; copilul indică viitorul pe care suntem chemați să-l protejăm și să-l încredinţăm. Responsabilitatea noastră se află între aceste două persoane: nu putem primi un pământ, o cultură și o credință și să le transmitem noilor generații fără să ne întrebăm ce facem cu ele.
A planta un copac înseamnă și a ne angaja în îngrijirea creației. Dar înseamnă ceva mai mult: a forma lideri, a însoți comunitățile, a întări identitatea popoarelor, a-i ajuta pe tineri să găsească motive pentru a rămâne legați la istoria lor și a construi un viitor demn.
Avem nevoie de mai mulți discipoli misionari capabili să înțeleagă Amazonia, să trăiască alături de oamenii săi și să proclame Evanghelia din această realitate. Suntem prea puțini pentru dimensiunea și nevoile acestui teritoriu. De aceea, promovăm o Biserică ce nu depinde numai de prezența preotului, ci care crește cu participarea și responsabilitatea întregului popor al lui Dumnezeu. Experiența Seminarului Intervicarial Amazonian se încadrează în acest drum, care lucrează de patru ani pentru a forma persoane care cunosc acest pământ, iubesc popoarele sale și sunt dispuse să-i slujească.
Al treilea verb este a celebra. Euharistia va fi un semn de comuniune, sinodalitate și misiune pentru Biserica din Amazonia peruană. A celebra împreună ne amintește că nu suntem singuri și că, în pofida diferențelor noastre, împărtășim aceeași credință și aceeași misiune. Amazonia ne unește prin bazinul său fluvial, dar și printr-o cultură, o viziune asupra lumii și stiluri de viață care au caracteristici unice. Credința creștină, primită și trăită printre aceste popoare, este chemată să se exprime cu propriile sale bogății culturale, fără a pierde esența Evangheliei.
A construi Biserica pornind de la comunități nu este o simplă strategie organizațională. Este o redescoperire a modului în care s-a născut creștinismul: întâlnirea cu Cristos inspiră comuniune, dăruire, iubire și convertire și îi conduce pe credincioși să se îndrepte către lume. În comunitățile mici, putem cunoaște mai bine persoanele, le putem descoperi nevoile și putem înțelege că nimeni nu ne este străin, pentru că toți suntem frați și surori.
Sunt episcop într-o fază a Bisericii profund afectată de Sinodul despre Amazonia. Am înțeles că reînnoirea propusă de Papa Francisc a izvorât dintr-o realitate concretă, nu dintr-o idee. A privi cu adevărat Amazonia ne invită să ne schimbăm felul de a fi Biserică, să ne recunoaștem ca popor al lui Dumnezeu și să înțelegem că toți cei botezați suntem chemați să o construim.
Nu este întotdeauna ușor. Procesele sinodale pot părea lente și uneori este dificil să trecem de la cuvinte la decizii și de la decizii la viața de zi cu zi. Totuși, cred că a merge împreună ne ajută să înaintăm cu mai multă seninătate, să ne ascultăm unii pe alții și să înțelegem că totul este conectat. Nu putem separa evanghelizarea vieții de persoane, credința de angajarea față de dreptate și nici măcar grija față de creație de demnitatea celor care o locuiesc. Totul este conectat, iar enciclica Laudato si’ a vorbit deja despre ecologie integrală. Suntem încurajați în acest drum și de Conferința Eclezială a Amazoniei (CEAMA), rodul procesului sinodal, care ne ajută să trăim și să gândim misiunea dintr-o perspectivă cu adevărat amazoniană și comunitară.
Nu vreau să prezint o imagine idealizată a Bisericii noastre. Avem dificultăţi reale. Lipsa de preoți și de evanghelizatori limitează prezența într-un teritoriu vast şi locuit de comunități care au nevoie de însoţire. Trebuie să consolidăm formarea liderilor și să găsim modalități de a răspunde nevoilor pastorale fără a pierde apropierea de oameni. De asemenea, avem nevoie ca comunitățile să înceteze să mai aștepte pe cineva din afară să le rezolve problemele. Biserica nu se construiește numai pe deciziile păstorilor săi, ci cu participarea tuturor. Fiecare persoană botezată are ceva de oferit și o responsabilitate de asumat. Când o comunitate descoperă acest lucru, încetează să mai fie numai destinatarul acțiunii pastorale și devine protagonist al misiunii.
Speranța este chiar acolo: în persoanele care continuă să se adune; în animatorii credinței din cadrul comunităților situate pe malurile râurilor, lagunelor și străzilor; în cateheții, în tinerii, în familii și în numeroșii bărbați și femei care, în pofida dificultăților, mențin vie dorința de a merge împreună.
Vizita lui Leon al XIV-lea nu va rezolva toate problemele noastre. Nu așteptăm soluții „magice” și nici nu vrem să transformăm acest eveniment într-o celebrare care se va încheia odată cu plecarea Papei. Mai degrabă, așteptăm ca prezența sa să ne ajute să ne reînnoim angajamentul, să ne întărim comuniunea și să ne simțim însoţiți în sarcina care ne așteaptă.
Într-o țară în care cei mai mari copaci au nevoie de mulți ani pentru a crește, știm că și speranța necesită timp. Dar știm, mai presus de toate, că merită să semeni, să plantezi, să îngrijești.
De mons. Augusto Martín Quijano
Episcop salezian al lui Don Bosco, vicar apostolic de Pucallpa
(După L’Osservatore Romano, 4 noiembrie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu