Sari la conținut
Vineri, 13 noiembrie 2026

Lectio Divina

Duminica a II-a din Timpul Adventului – Ciclul B – Lectio divina

Astăzi vom citi începutul Evangheliei după sfântul Marcu. Pe tot parcursul acestui an, numit „anul B”, vom citi cu prioritate evanghelia lui Marcu.

Tradiţia ni l­‑a prezentat totdeauna pe Marcu ca pe ucenicul lui Petru. Deci în această relatare ascultăm amintirile şi cateheza acestui apostol, martor ocular al lui Isus. Se crede că această Evanghelie a fost redactată la Roma, în jurul anului 70, şi că se adresa  unei comunităţi creştine compusă din foşti păgâni care nu au trăit niciodată în Palestina.

În comparaţie cu celelalte Evanghelii, cea a lui Marcu este foarte concretă: este relatarea unui om din popor, plină de detalii savuroase. Dar să nu ne înşelăm, Marcu este şi un teolog, care ne redă descoperirea progresivă făcută de Petru. Pe tot cuprinsul primei părţi, toată lumea se întreabă: „Cine este Isus?”. Isus săvârşeşte  fapte şi spune cuvinte care constituie un semn de întrebare. Însă, curios, Isus impune „secretul” asupra persoanei sale. Apoi, în a doua parte a vieţii sale publice, revelează puţin câte puţin, misterul persoanei sale.

„Geografia” lui Marcu, este şi ea „teologică”, în sensul că pune în valoare Galileea, pământ deschis şi care primeşte mesajul lui Isus, spre deosebire de Ierusalim, oraş care îl refuză  pe Isus. Mai mult, marea Galileii are un înţeles simbolic pentru Marcu (Petru, pescar, cunoştea cele mai mici golfuleţe ale lacului său!). Malul de „vest” este populat de evrei; cel de „est”, de păgâni. Cu insistenţă, Marcu ni-l arată pe Isus mergând „la păgâni”… inaugurând astfel „misiunea” Bisericii căreia i se adresa această Evanghelie.

În sfârşit, evanghelia lui Marcu este „dramatică”. În ea sunt descrise trei grupe de oameni. Mai întâi, Isus şi ucenicii săi, mereu împreună. Apoi mulţimile care îl urmează pe Isus, dar nu‑l înţeleg. În fine, adversarii care, încă de la început, îl spionează pe Isus şi îl condamnă.

Începutul Evangheliei…

Primul cuvânt din Evanghelia după Marcu este acelaşi (şi nu din întâmplare) cu primul cuvânt din Biblie: „Începutul cerului şi al pământului” (Gen 1,1). Sfântul Ioan a folosit, şi el, acelaşi cuvânt, la începutul prologului său: „La început era Cuvântul” (In 1,1). Matei şi Luca amintesc, la rândul lor, această realitate a unui început: „Naşterea lui Isus Cristos a fost aşa” (Mt 1,18, Lc 1,3). Astfel, cei patru evanghelişti ne sugerează ideea că, prin Isus, planul lui Dumnezeu o ia de la capăt: o nouă creaţie, am putea spune, începe. Iar acest „timp al Adventului”, care începe, este de asemenea în fiecare an un prilej de a porni din nou la drum.

Doamne, noi suntem totuşi mereu ispitiţi să ne oprim, să spunem: destul! Redă‑ne, fără încetare, spiritul de la „începuturi”, reînsufleţeşte în noi speranţa.

„Evanghelie”! Suntem prea obişnuiţi cu acest cuvânt. El traduce cuvântul grecesc «évangélion» de unde provine termenul „evanghelie”. Dar acest cuvânt nu înseamnă „o carte”, un lucru. Este „vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu, începută în persoana lui Isus”. „Vestea cea bună” este învierea, este Paştele, este victoria decisivă a vieţii! Cuvântul venea de la profetul Isaia care anunţa deportaţilor nefericiţi sfârşitul exilului lor: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu… robia lui s‑a sfârşit… Vorbiţi în inima Ierusalimului, proclamaţi că păcatul lui este iertat… Suie‑te pe un munte înalt, Sion, mesager al bucuriei, tu care aduci „vestea cea bună”; înalţă‑ţi glasul cu putere şi spune: „Iată, Dumnezeul vostru vine” (Is 40,1‑11).

Oare este aşa credinţa mea? Este ea ca nişte fiare de ocnaş pe care le târăsc cu greu după mine,  sau este o „fericită”, o „bună”, o „minunată” veste?

Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu

Chiar din primul rând, sfântul Marcu ne arată viziunea specifică a Evangheliei sale. Aceste „titluri” ale lui Isus sunt cheia întregii relatări. Ele vor reveni, la sfârşit de tot, când un „păgân” îl va recunoaşte pe Isus murind pe cruce: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39). Este ceea ce se numeşte o „inserare” semitică. Procedeu literar pentru a indica sensul profund al unei relatări, „inserat” („inclus”) în întregime între două cuvinte repetate la început şi la sfârşit.

Isus… în limba ebraică înseamnă „Dumnezeu salvează”, «Yéshouah». Este numele familiar care arată caracterul uman, istoric, pământesc al omului din Nazaret.

Cristos… înseamnă în limba ebraică „Unsul Domnului”, «Meshiah», de unde vine cuvântul „Mesia”. Acest titlu arată că Isus este într‑adevăr acela pe care întregul Israel îl aştepta, „urmaşul lui David”, „regele Împărăţiei lui Dumnezeu”.

Fiul lui Dumnezeu… în fine, este un titlu care nu îşi va dobândi tot înţelesul decât în momentul învierii: în timpul în care scria Marcu, creştinii exprimau, prin acest cuvânt puternic, profesiunea lor de credinţă în divinitatea lui Isus.

Precum este scris în cartea profetului Isaia: «Iată, eu trimit înaintea ta pe crainicul meu care-ţi va pregăti calea… Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui.”»

Tot nu din întâmplare, Evanghelia lui Marcu începe cu un citat din Vechiul Testament. Isus nu este un „meteor” venit de pe altă planetă. El se înscrie în istoria unui popor. El era „aşteptat”, „anunţat”, „pregătit”… Lectura din Vechiul Testament, pe care o citim de acum înainte în fiecare duminică începând cu Conciliul Vatican II, nu este o noutate a Bisericii moderne. Primii creştini, cei din vremea lui Marcu, precum şi cei din vremea lui Matei, Luca şi Ioan, citeau „Scriptura”… aplicând‑o la Isus.

Dar noi? Ni se întâmplă să ne plângem că nu‑l întâlnim pe Dumnezeu. Dar folosim noi  mijloacele? Ce facem ca să-l căutăm? Pregătim noi „calea Domnului”? Acest timp al Adventului ar putea fi un timp pentru a relua meditarea Bibliei.

Ioan a venit să boteze în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Întregul ţinut al Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu­‑şi păcatele.

Să nu ne închipuim că‑l vom „întâlni” pe Dumnezeu, la Crăciun de exemplu, fără să „pregătim” venirea lui, fără să ne purificăm, fără să ne străduim să ne convertim, să ne schimbăm viaţa.

Însuşi Ioan Botezătorul nu-i cruţa pe cei care‑l ascultau. Le spunea: „Schimbaţi‑vă total comportarea… întoarceţi‑vă!” Acesta este sensul cuvântului „metanoia”, care a fost tradus prin „convertire”. Făceaţi aceasta? Acum faceţi contrariul. Acest rău pe care îl făceaţi, încetaţi să-l mai faceţi. Acest bine pe care nu-l făceaţi, începeţi să-l faceţi. Schimbaţi‑vă! Schimbaţi‑vă!

Când se apropie Crăciunul, creştinii sunt invitaţi să primească „sacramentul reconcilierii” pentru a li se ierta păcatele. Chiar de acum, vreau să mă pregătesc pentru a primi acest sacrament, ca să fac din această pregătire un demers serios, adult, responsabil. Şi asemenea mulţimilor care veneau la Iordan încep să‑mi „recunosc” păcatele, cu luciditate. Doamne, deschide‑mi ochii!

Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, avea o cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.

Este haina tipică a „oamenilor din deşert”, a beduinilor.

„Deşertul!” Mulţimile care veneau atrase de Ioan Botezătorul, trebuiau să părăsească o anumită lume în care trăiau, ca să meargă într‑o altă lume. A te retrage în deşert înseamnă a refuza comoditatea, confortul. „Deşertul” este un loc deschis cât vezi cu ochii, unde drumurile nu sunt clar marcate; o invitaţie la aventură! Deşertul este şi locul singurătăţii şi al tăcerii: o invitaţie la întâlnirea lăuntrică! Imposibil, aici, să te distrezi, să te refugiezi în lucrurile superficiale şi în prefăcătorii: omul se află aici faţă în faţă cu el însuşi, despuiat şi gol. În această despuiere şi în această tăcere, Dumnezeu va putea, probabil, să se facă auzit: apel la adevărul fiinţei noastre, când măştile cad! În ruseşte, cuvântul „deşert” se traduce prin „pustinia”. Şi, din toate timpurile, bărbaţi şi femei s‑au retras în „pustinia” lor: o anumită calitate a întâlnirii cu Dumnezeu este cu acest preţ. Voi profita eu de acest timp al Adventului ca să mă regăsesc în această singurătate?

El propovăduia zicând: „Iată, vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să‑i dezleg cureaua încălţămintelor.  Eu v‑am botezat cu apă, el însă vă va boteza cu Duhul Sfânt”.

Ioan Botezătorul nu era acolo decât pentru a‑l introduce pe un altul, pe cineva care încă nu este numit: „cel care vine!”… „cel mai puternic” … „cel mai vrednic”… „cel care cufundă în Duhul Sfânt”… Dacă ne hotărâm să ne convertim, Dumnezeu nu va fi spectator: el ne va cufunda în propriul său Duh!

NOËL QUESSON

Abonare

Primește articolele noi pe e‑mail

Îți scriem doar când apare ceva nou pe site.

Abonare prin e-mail

Primești întâi un e-mail de confirmare. Te poți dezabona oricând, cu un clic, din orice e-mail.