Solemnitatea Tuturor Sfinților şi Comemorarea credincioșilor răposați. Dincolo de timp spre cerul iubirii

Comuniunea sfinților aparține împărăției, o împărăție care se întinde între cer și pământ, pentru că cerul despre care vorbește Isus este iubirea. Împărăția cerurilor este împărăția iubirii, locuitorii ei constituie un singur corp guvernat de iubire. Un corp viu care vibrează la cea mai înaltă frecvență, esența a tot ceea ce există, pentru că fiecare viață izvorăște dintr-o scânteie a acelei iubiri. În limbajul fizicii, s-ar putea spune că este un câmp energetic, sau mai degrabă un câmp spiritual care corespunde stării de plinătate, fericirii, a tuturor celor care sunt locuiți de Duhul lui Cristos și care, prin urmare, privește nu numai viața din cer, ci și viața pământească a credincioșilor. Sunt părtași de ea cei botezați care deschizându-se acțiunii transformatoare a Duhului Sfânt, primesc o viață nouă.

Apostolul Paul îi numește pe cei botezați din diferitele comunități „sfinți”. Mântuirea este o dinamică vie, activată constant de puterea învierii continue, culme a plinătăţii universale. Această dinamică nu se termină odată cu expirarea timpului atribuit fiecărui individ. De fapt, îi comemorăm mai întâi pe sfinți, apoi pe răposați, a căror semnificație etimologică (defunctus, participiu trecut al lui defungi, a împlini) se referă la expirarea timpului, nu la sfârșitul vieții. Îi celebrăm pe cei vii, nu pe cei morți. Prin urmare, este fundamental să menținem o relație de iubire cu răposaţii noştri dragi, deoarece orice primesc ei de la lumină radiază către noi, dar la fel noi putem radia lumină către sufletele nevoiașe și suferinde.

Acolo unde iubirea continuă să curgă, ea purifică, dizolvă umbrele și transmite limbaje care vorbesc și sunt înțelese în inimă. Ceea ce se consumă și se dizolvă în cer aduce eliberare pe pământ. În mod similar, ceea ce se consumă și se dizolvă pe pământ se reverberează și în viața de apoi, aducând pace. Sarcina încredințată fiecăruia, care prin har tânjește să ajungă la împlinire, nu se epuizează odată cu trecerea timpului. Viața fiecărui credincios intră în lumina învierii, care aduce regenerarea la tot ceea ce este mort. Purgatorul este dulce pentru că ne permite să experimentăm milostivirea divină, o experiență care începe deja în viața pământească a credinciosului. Sfinții nu sunt numai cei ridicați la altare, ci toți cei care, primindu-l pe Duhul Sfânt, se încredințează și întreprind un drum sincer de purificare și sfințire.

Lumina care luminează dezvăluie umbre pentru a elibera și a dizolva destine grele de moarte, receptacule ale sentimentelor de răzbunare, resentimente, invidie, ură, lanțuri care apoi explodează la nivel social în acte brutale, conflicte relaționale și războaie. Istoria poartă o gravitație care nu se poate amăgi singură confruntându-se cu propria forță. Numai înșelăciunea și forța susțin falsele iluzii ale puterilor conducătoare, corupte, violente și din ce în ce mai agresive. Dar comuniunea sfinților îi îmbrățișează pe toți, purtând păcatul lumii în trupul său regenerator. Îl poartă ca o regiune întunecată de iluminat pentru că este Trupul lui Cristos, iar Cristos s-a coborât chiar și în iad pentru că iubirea și milostivirea sa infinită lucrează pentru mântuirea lumii.

Iubirea pură pătrunde totul și ajunge întotdeauna acolo unde nu există iubire, acolo unde există moarte pentru a aduce viață. Milostivirea este fiorul cel mai viu al iubirii și dorește să-i îmbrățișeze chiar și pe cei care o resping. Va fi un timp pentru fiecare, deoarece trupul viu al comuniunii sfinților lucrează pentru a ajuta la înălțarea sufletelor. Învierea este ca o ușă luminată deschisă în noapte, atrăgând întreaga omenire, chiar și cele mai împietrite și necruțătoare inimi, fie că știu sau nu. Iubirea pură este vehiculul cuvântului creator, al Cuvântului și ajunge la fiecare întuneric.

Tensiunea escatologică ce străbate istoria este mereu vie și dătătoare de viață; ea constituie nucleul mesajului, iar mesajul are nevoie de martori. Când întunericul este cel mai adânc, nu mai poate exista amânare; este timpul creștinismului întrupat, al unei Biserici care, cu cât devine mai săracă și mai ascunsă, cu atât face să strălucească mai mult împărăția. Cea mai radicală sărăcie a timpului nostru este golul iubirii, iar iubirea adevărată într-o omenire pierdută și secetoasă poate s-o dăruiască numai Duhul Sfânt, numai contactul intim cu iubirea lui Isus mereu aprinsă în inimi chiar și atunci când este sufocată. A ne ajuta să ne întoarcem la izvor, a ne opri, a asculta. A ne simți parte din trupul viu al comuniunii sfinților, a ne simți cetățeni ai împărăției, înseamnă a întruchipa mesajul, a-l mărturisi tăcut printr-o viață ascunsă, dar prezentă și oferită. Viziunea escatologică, în marele său mister, este orizontul necesar care hrănește credința, ne menține atașați de acțiunea mântuitoare pe care o transmite în istorie, împingând-o spre plinătate.

Credința este obscură deoarece crede în ceea ce nu vede, dar sufletul luminat de Duh vede, se dilată, se înviorează, rămâne fidel. Întunericul apasă, frica mușcă precum un câine și agită inimile, făcându-i pe toți agresivi și ostili unii față de alții, dar viziunea ne face părtași la trupul viu al comuniunii sfinților, împăciuieşte, aduce fericirea unei apartenențe de neșters.

De Antonella Lumini

(După L’Osservatore Romano, 31 octombrie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu