Sfânta Liturghie. Piața din faţa catedralei bazilică din Florida, Sanctuarul Național al Virgen de los Treinta y Tres (Florida), duminică, 8 noiembrie 2026

Discurs improvizat al Sfântului Părinte în fața Parohiei „Sfânta Tereza” din Juanicó

Bună ziua și o duminică frumoasă! Poate că nu știți asta, dar sunt cu adevărat încântat să fiu aici pentru scurt timp la Parohia „Sfânta Tereza”. Este prima parohie din Uruguay dedicată ei după canonizarea sa. Familia mea, în special tatăl meu, avea o mare devoțiune față de sfânta Tereza. Așadar, a putea trece pe aici în această zi de sărbătoare – știți că suntem în drum spre Florida pentru a celebra sărbătoarea Stăpânei Noastre a celor Treizeci și Trei – este un moment de devoțiune, un moment de mulțumire, un moment pentru a recunoaște că harul lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, este mereu cu noi; și că Dumnezeu ne însoțește în fiecare moment, fie în vremuri fericite, fie când suferim, poate din cauza bolii, durerii și a atâtor alte dificultăți.

Cerem binecuvântarea Domnului asupra fiecăruia dintre voi și asupra familiilor voastre care ați adus rozarii și obiecte devoționale; le binecuvântăm și acum. Și îi cerem Domnului să ne ajute pe toți să creștem în credință, să ne trăim credința cu curaj și să nu ne fie frică să spunem: „Sunt creștin, sunt catolic, cred în Isus Cristos”. Isus ne-a dat o viață care ne învață cum să trăim și noi, slujind celorlalți, mergând împreună, căutând prezența lui Dumnezeu și împărtășind bucuria de a fi creștin cu toată lumea.

Domnul să fie cu voi…

Fie numele Domnului binecuvântat…

Ajutorul nostru este în numele Domnului…

Binecuvântarea lui Dumnezeu Atotputernic, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, să coboare asupra voastră. Felicitări, o zi frumoasă și o duminică frumoasă!

Omilia Sfântului Părinte

Dragi fii și fiice ai acestui pământ uruguayan:

Cu mare entuziasm, împreună cu Stăpâna Noastră a celor Treizeci și Trei, sunt astăzi aici cu voi. Vin ca pelerin pentru a împărtăși credința și afecțiunea cu care această comunitate a privit-o pe Maica Domnului de generații întregi. Pe cei care au venit din diferite locuri, pe cei care fac pelerinajul aici de ani de zile și pe cei care se apropie pentru prima dată astăzi, vă îmbrățișez cu afecțiune și vă încredințez ocrotirii Mariei.

Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă astăzi două femei care au trăit în timpuri foarte diferite și asupra cărora răsună aproape aceeași binecuvântare. Iuditei, după eliberarea poporului său, i se spune: „Binecuvântată ești tu, fiică, înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt, mai presus de toate femeile de pe pământ” (Idt 13,18). Multe secole mai târziu, Elisabeta o primește pe Maria în casa sa și exclamă: „Binecuvântată ești tu între femei” (Lc 1,42).

Tradiția creștină a recunoscut această legătură foarte devreme. În Iudita, au văzut o femeie care, într-o perioadă dificilă pentru poporul ei, a refuzat să se lase copleșită de frică. Prin rugăciune și post, ea a luat o decizie care a determinat-o să-și riște propria viață (cf. Idt 8-10). Când a venit victoria, Iudita nu și-a asumat meritul pentru ea. Știa bine cine salvase Israelul și a spus: „Cântați Dumnezeului meu cu tamburine, lăudați-l pe Domnul cu chimvale” (Idt 16,1). De aceea cuvintele cu care poporul ei a primit-o sunt atât de mărețe: „Tu ești slava Ierusalimului, tu ești mândria lui Israel, tu ești cinstea poporului nostru” (Idt 15,9). În Iudita, poporul a celebrat ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei.

A auzi aceste cuvinte astăzi în fața sfintei patroane al acestei țări are o rezonanță deosebită. Această mică imagine este legată de un moment decisiv din istoria Uruguayului. În 1825, cei care luptau pentru libertatea acestei țări s-au îndreptat și ei către Maria, punând acel început sub protecția ei. Acest gest ne amintește că istoria națiunilor nu este pe deplin înțeleasă atunci când Dumnezeu este ignorat. Astfel, dintr-unul dintre momentele fondatoare ale națiunii, Uruguayul a devenit intim legat de o Mamă. De atunci, au trecut diferite generații, circumstanțele s-au schimbat și chiar relația multor uruguayeni cu credința a evoluat. Ea a rămas aici. În timp ce Maria a însoțit istoria acestui popor, în atâtea case alte femei au fost cele care au păstrat credința și au transmis-o copiilor lor.

Mă gândesc la mamele care au pus primele cuvinte de rugăciune pe buzele copiilor lor, care i-au dus la botez, i-au pregătit să primească sacramentele și i-au învățat să trăiască caritatea creștină. Mă gândesc la bunicile care țineau un altar în casele lor, care se rugau pentru cei vii și pentru cei morți, care îl făceau prezent pe Dumnezeu în lucrurile obișnuite ale vieții. Chiar și în primele zile ale Bisericii, găsim ceva similar: credința lui Timotei era înrădăcinată în două femei. Apostolul își amintește cu drag de bunica sa Lois și de mama sa Eunice, în care locuise prima dată acea „credință sinceră”, aceeași credință pe care Paul a recunoscut-o în el (cf. 2Tim 1,5). Scriptura ne spune puțin despre acele două femei. Știm, însă, că credința învățată acasă l-a hrănit pe cel care avea să devină un colaborator apropiat al sfântului Paul (cf. Fap 16,1-3).

Și acest pământ are nume de femei înscrise în istoria sa de credință. Printre ele se numără sfânta Maria Francisca Rubatto, care a ales să rămână printre voi și să-i slujească pe cei mai nevoiași aici. Sunt și fericitele martire Dolores și Consuelo Aguiar-Mella, două surori născute în Montevideo. Viețile lor sunt foarte diferite, dar în toate trei găsim o fidelitate dusă la extrem.

Însă cea mai mare parte a acestei istorii nu a fost scrisă în cărți. A fost transmisă în tăcere din generație în generație, în cadrul familiilor. Când ne întrebăm de unde vine credința noastră, ne vine adesea în minte numele unei femei anume: o mamă, o bunică, o nașă, o călugăriță, o catehetă. Poate că nu ne amintim toate cuvintele pe care ni le-au spus, dar ne amintim cum se rugau, cum vorbeau despre Domnul și cu ce convingere trăiau ceea ce ne învățau.

Astăzi aș vrea să mulțumesc tuturor acestor femei. Vă mulțumesc că ați crezut și că ați ținut deschisă o cale către Dumnezeu în atâtea familii. Unele au putut să o facă susținute de o tradiție familială îndelungată; altele au trebuit să susțină acea credință cu mai mult efort, poate fără a găsi întotdeauna înțelegere sau sprijin în propriile case. Știu că multe poartă o durere foarte specifică. Și-au învățat copiii să se roage, iar astăzi acei copii nu se mai roagă. Mergeau împreună la Liturghie și au trecut ani de când au pus piciorul ultima dată într-o biserică. Le vorbeau nepoților despre Dumnezeu și acum nu știu dacă acele cuvinte au lăsat vreo urmă. Uneori se întreabă dacă au greșit cu ceva sau dacă totul s-a pierdut. Permiteți-mi să o amintesc aici pe sfânta Monica. Ea cunoștea bine acea durere. S-a rugat ani de zile pentru un fiu care părea să se îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu și nu a încetat niciodată să aibă încredere în har. De aceea, nu considerați pierdut ceea ce ați semănat. Domnul însuși ne-a învățat că sămânța poate crește chiar dacă semănătorul nu știe cum (cf. Mc 4,27).

Mame și bunice: nu vă săturați niciodată să transmiteți credința! Predicați cu viața voastră și cu cuvintele voastre. Persistați în rugăciune, în iubire și în speranță: fiți stăruitori la timp potrivit și la timp nepotrivit (cf. 2Tim 4,2). Faceți acest lucru cu răbdare, fără asprime sau descurajare. Chiar dacă cei dragi vi se par departe de Dumnezeu, continuați să-i aduceți înaintea lui. Nu încetați niciodată să-i binecuvântați, să-i însoțiți și pur și simplu să le amintiți de ceea ce au primit odată. Există uși pe care nu le puteți deschide, dar Dumnezeu poate.

Aș dori să mă adresez și bărbaților, taților și bunicilor. Copiii și nepoții voștri trebuie să vadă că credința are un loc adevărat în viața bărbaților din familiile lor. Dragi tați și bunici, tinerii au nevoie să vă vadă rugându-vă, primind sacramentele, tratându-vă soțiile cu respect, cerând iertare și trăind cu integritate, chiar și atunci când acest lucru necesită sacrificiu. Un fiu învață multe văzându-și tatăl îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu fără să se simtă mai puțin bărbat pentru asta.

Scriptura cere oamenilor să păstreze în inimile lor cuvintele pe care le-au primit de la Dumnezeu și să le învețe copiilor lor, vorbind despre ele „când stai în casă și când mergi pe drum, când te culci și când te scoli” (Dt 6,6-7). Dumnezeu a avut un loc în conversație, în decizii și în viața de zi cu zi a casei. În acest fel, copiii au învățat că credința pe care au primit-o de la părinții lor era și ceea ce trăiau părinții lor. Episcopii, preoții și persoanele consacrate sunt, de asemenea, chemați să sprijine familiile în această sarcină, exercitând cu generozitate paternitatea și maternitatea lor spirituală, însoțind pe cei care ezită și ajutând mulți să redescopere calea lui Dumnezeu.

A transmite credința înseamnă a-i aduce pe alții la Cristos, pe care noi înșine l-am primit. Maria ne arată exact cum să facem acest lucru. În Evanghelie, Elisabeta o salută exclamând: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău!” (Lc 1,42). Maria nu-i reține această laudă. Elisabeta o proclamă fericită și ea răspunde cântând laudele Domnului (cf. Lc 1,46-55). La Cana, când se îndreaptă spre ea, ea îi trimite la Fiul ei: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2,5).

În a doua lectură, sfântul Paul afirmă explicit un adevăr pe care întreaga viață a Mariei îl proclamă: „Este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Cristos” (1Tim 2,5). Toată măreția Mariei izvorăște din relația ei cu Cristos: îl primește, trăiește prin El și îi conduce pe alții la El. Această întâlnire cu Învățătorul este scopul oricărei evanghelizări și al oricărei devoțiuni mariane autentice. Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe sine pentru toți; nimeni nu poate fi exclus din rugăciunea Bisericii. De aceea, sfântul Paul ne cere să ne rugăm „pentru regi și pentru toți cei care sunt în conducere” (1Tim 2,2) și pentru toți oamenii, pentru că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2,4).

În această zi de sărbătoare a sfintei patroane a Uruguayului, să aducem întreaga această națiune înaintea Domnului. Să ne rugăm pentru cei care au responsabilitatea de a o conduce, pentru ca ei să caute cu dreptate binele tuturor; pentru familii, pentru tineri, pentru cei care suferă, pentru cei care se simt departe de Dumnezeu și pentru cei care au nevoie să se întoarcă la El și să-și schimbe viața.

Sfântul Luca ne arată cum începe această misiune. După ce l-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Maria „a pornit şi s-a dus în grabă” (1,39). Nu așteaptă ca Elisabeta să vină să o caute: iese în întâmpinarea ei și intră în casa ei, ducându-l pe Domnul cu ea. Acolo, copilul tresaltă de bucurie, iar Elisabeta este umplută de Duhul Sfânt (cf. Lc 1,41-44). Această mișcare a Mariei ne arată și nouă calea. Nu putem aștepta întotdeauna ca aceia care s-au rătăcit să se întoarcă singuri. Uruguay, trebuie să pornim la drum! Trebuie să ne întoarcem în case, să ajungem la persoane, să le ascultăm întrebările și să-i aducem la Cristos! Fiecare dintre noi știe către cine trebuie să facă acest pas: poate un copil, un prieten, un vecin, cineva care a încetat să creadă de mult sau cineva care nu a avut niciodată aproape pe cineva care să-i vorbească despre Dumnezeu.

Regina cerurilor să-i susțină pe cei care continuă să semene credință și să ne învețe să-l recunoaștem pe Cristos în săraci, bolnavi și singuri și să-l ducem acolo unde El încă nu este cunoscut.

În curând voi așeza Trandafirul de aur în fața acestei imagini. Prin acest gest, doresc să o onorez pe cea care este cu adevărat „mândria neamului nostru” (Idt 15,9) și să fac vizibilă împlinirea acelor cuvinte pe care ea însăși le-a rostit: „Toate generațiile mă vor numi fericită” (Lc 1,48).

Către Maria, Căpitanul și Călăuza acestei națiuni, doresc să consacru din nou această țară, încredințând ocrotirii sale acest pământ și pe toți cei care locuiesc în el și să-l implor pe Dumnezeu ca, prin puternica ei mijlocire, să zdrobească lucrările diavolului și să păzească iubitul Uruguay de tot ceea ce încearcă să-l despartă de Cristos. Fie ca acest Trandafir de aur , oferit ca semn de venerație și iubire filială, să le amintească și fiilor ei că sunt chemați să o imite: să-l iubească pe Cristos așa cum l-a iubit ea, să-l ducă altora așa cum a făcut-o ea. Amin.

Mulțumire la sfârşitul Sfintei Liturghii

La sfârșitul celebrării euharistice și înainte de a-mi lua rămas bun de la această țară iubită, doresc să mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă vizita mea: autorităților civile și religioase, echipelor care au organizat fiecare eveniment și voluntarilor, familiilor și comunităților care s-au mobilizat și au colaborat pentru a putea petrece aceste zile împreună, precum și celor care ne-au urmărit prin intermediul mass-media. Mi s-a spus că, deși Uruguay este o țară relativ mică, poporul său are inimi generoase și este capabil de lucruri mărețe. Acest lucru a fost evident în aceste zile. Au pregătit totul frumos. Mulțumesc din adâncul inimii mele!

Am împărtășit în mod festiv bucuria credinței în Cristos și suntem martori că această bucurie a crescut cu fiecare zi care trece. Ceea ce am trăit în Montevideo, în Paysandú și aici, în Florida, radiază în restul țării și în lume. Aceasta este matematica credinței: ceea ce am primit și oferim gratuit, cu harul lui Dumnezeu, ne înmulțește, deschide orizonturi și îmbogățește viețile, dându-le un nou sens. Iubiţi frați și surori din Uruguay: continuați să înmulțiți credința, speranța și caritatea; continuați să trăiți și să vestiți bucuria care izvorăște din întâlnirea noastră cu Domnul nostru Isus Cristos și veți găsi ca rezultat o viață deplină și rodnică.

Prin mijlocirea Stăpânei Noastre a celor Treizeci și Trei, îl rog pe Dumnezeu să binecuvânteze poporul uruguayan și să-l călăuzească pe căile unității și păcii. Vă port în inima mea și vă rog să continuați să mă însoțiți cu rugăciunile voastre. Mulțumesc foarte mult, Uruguay!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu