Comemorarea răposaților. Vii în Cel Viu: rugăciunea care devine foc

A te naște înseamnă deja a muri: sfârșitul acestei vieți este un scop, întâlnirea cu Fața Tatălui care ne cheamă pe fiecare dintre noi la sfârșitul misiunii noastre. Amintirea și rugăciunea pentru cei care ne-au părăsit devin un foc care purifică și inspiră slujire și fraternitate.

Cei dintre noi, oamenii, care au părăsit dimensiunea spațiului și a timpului sunt indicați ca decedați, trecuți la Domnul sau morți, în cea mai explicită expresie.

Este bine știut că a te naște în timp și în spațiu este deja o moarte, adică a ști că există un început, dar există și un sfârșit.

Cum putem depăși angoasa care ne copleșește?

Ne referim la un sfârșit sau la un scop?

Toată simțirea, reflecția și investigația filozofilor, teologilor și persoanelor simple face trimitere și cere confruntarea cu credința: suntem siguri (sau cel puțin intuim) că viața ne este dată de Cel Preaînalt cu o misiune specială, particulară, unică pentru fiecare ființă umană? Să-l lăudăm şi să devenim autentici frați și surori între noi.

Suntem siguri că El ne cheamă să transcendem dimensiunea noastră de spațiu și timp atunci când misiunea a fost îndeplinită, la finalizarea ei? Şi atunci să părăsim dimensiunea noastră pentru a-l întâlni?

Toți şi toate suntem, fără îndoială, indivizi personali, dar, în același timp, suntem legați și conectați cu cei care ne-au dat naştere. Prin urmare, putem trasa, de-a lungul secolelor, un arbore genealogic care nu va fi cel al marii case domnitoare sau al magnatului foarte bogat, ci mai degrabă al meu, personal și unic, cel care ne leagă de cei care înaintea noastră au intrat în spațiu și în timp și apoi le-au părăsit pentru a intra… unde? Spre cine?

Nu ştim să descriem și nu avem o experiență directă sau credibilă a acelui „unde”, îl putem numi paradis, Grădina Edenului…

Putem în schimb să-l descriem și că l-am experimentat pe CEL CARE.

Fața Tatălui care a creat lumea și o susține, care ne trimite Duhul pentru a ne sugera cele mai bune căi în viața noastră de zi cu zi, care ni l-a dăruit pe Fiul Mântuitorul.

Când trecem pragul nostru obișnuit și pentru noi familiar, atunci, în acel moment de adevăr transparent, întâlnim Fața Tatălui care ne primeşte spunându-ne: „Vino, fiul meu! Vino, fiica mea!”.

Parcursul istoric, cronologic, este fără îndoială încheiat, dar strălucirea sa rămâne și, mai mult, legătura indisolubilă cu timpul și spațiul, cu istoria.

A fi primit de Cel Milostiv și a rămâne în El înseamnă a lua parte la istorie, a ajuta așa cum El ajută, a inspira așa cum El inspiră.

Când întâlnirea cu Fața Tatălui, toată aprinsă de iubire, are loc într-un vârtej de foc, creatura devine pură și liberă.

Când ne amintim de cei care ne-au părăsit, suntem atinși de acest foc arzător care purifică și ne îndeamnă să găsim căi de dăruire, de slujire, de primire fraternă.

Putem, de asemenea, să facem focul să ardă tot mai mult, cu cererea imploratoare ca cei plecați, răposaţi sau morți ai noștri, după cum se doreşte, să pătrundă tot mai adânc nu numai în foc, ci în Focul care este Fața Tatălui, a Fiului și a Duhului. În Frumusețea, unică și absolută.

Atunci rugăciunea se aprinde și îi aprinde, dar se extinde la noi toți, cei care trăim în timp și în spațiu, se deschide larg acea dimensiune a Bisericii care se îndreaptă mereu spre Fața Iubirii Trinitare și către fiecare persoană, indiferent dacă se lasă sau nu aprinsă.

Rahner a rezumat misterul credinței în câteva rânduri: „Învierea lui Isus este ca prima erupție a unui vulcan, arată că în interiorul lumii arde deja focul lui Dumnezeu, care va restaura totul la o strălucire binecuvântată în lumina sa”.

A ne aminti cu rugăciunea, a comemora, înseamnă atunci a-i gândi la Cel Înviat, a ne gândi pe noi înșine cu ei și cu întreaga Biserică în deplină comuniune.

Rezultă că cei plecaţi, răposaţi sau morţi pot dobândi o nouă denumire, perenă și înflăcărată:

Vii în Cel Viu!

De Cristiana Dobner

(După Agenția SIR, 2 noiembrie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu