Este o chestiune de priviri. Şi este o chestiune de încălţări, de pingele de tocit; într-un timp care pare să tocească totul în afară de pingele încălţărilor. Este o chestiune de a merge şi a vedea, a întâlni şi a asculta. Asta ne spune papa în mesajul său pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale. Ne […]

Este o chestiune de priviri. Şi este o chestiune de încălţări, de pingele de tocit; într-un timp care pare să tocească totul în afară de pingele încălţărilor.

Este o chestiune de a merge şi a vedea, a întâlni şi a asculta.

Asta ne spune papa în mesajul său pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale.

Ne spune că adevărul este întotdeauna o căutare, punctul de sosire al unui drum de-a lungul unei cărări strâmte, dificile. Unde este ușor se ne împiedicăm.

Că realitatea este dinamică şi numai mergând înăuntru ea se vede cu adevărat, ea se înţelege. Şi se poate încerca relatarea ei.

Că un bun comunicator trebuie să fie liber de prejudecăți.

Că trebuie să se despoaie de ego-ul său.

Nu există jurnalist mai rău decât acela care crede că ştie deja totul, decât acela care raţionează prin scheme abstracte şi făcând astfel se înșală că poate să pună realității o cămașă de forță. că poate să se lipsească de întâlnirea cu alţii.

De altfel cum putem relata ceea ce nu am întâlnit, văzut, atins?

„Acel dincolo al lui Dumnezeu – aşa cum a spus papa în călătoria sa în Irak, la întâlnirea interreligioasă din 6 martie – ne trimite la acel celălalt al fratelui”.

Ba chiar ne spune că tocmai în celălalt îl întâlnim pe Dumnezeu. Aşa cum li s-a întâmplat discipolilor în cenacol. Chemaţi de Isus să-l privească, să privească mâinile şi picioarele sale. Să-l atingă.

Şi comunicarea, până la urmă, se referă tocmai la celălalt, la ceilalți. Ceilalți cărora le relatăm, care au nevoie de noi pentru a cunoaște. Ceilalți pe care-i relatăm, care au nevoie de noi pentru a fi cunoscuți.

Ceilalți, nu noi, sunt centrul. Aşa cum scria Oscar Wilde, cea mai mare parte a oamenilor sunt alți oameni.

În timp ce problema din acest timp al nostru, dar probabil ar trebui să spunem mai corect din toate timpurile, este cum să nu-l considerăm pe celălalt un dușman, cum să nu evităm să credem că pentru a fi noi înșine trebuie să-i negăm pe ceilalți.

Şi aceasta este o problemă de privire, de priviri. De perspectivă. Şi nicio perspectivă nu este mai bună decât aceea a celui care cu adevărat este aproape de ceea ce relatează.

Un mare fotoreporter, Robert Capa, spunea „dacă fotografiile tale nu sunt bune înseamnă că nu eşti suficient de aproape”.

Pentru aceasta sunt importante mass-media locale. Cele mai apropiate de realitatea pe care o relatează.

Numai proximitatea ne permite să vedem – aşa cum scrie papa – drama socială ascunsă a familiilor alunecate rapid în sărăcie; persoanele care, învingând rușinea, stau la coadă în faţa centrelor Caritas pentru a primi un pachet de alimente.

Numai proximitatea demască elocvenţa goală a celor care vorbesc la infinit şi nu spun nimic.

Numai proximitatea dăruiește privirii (date şi primite) forţa de a schimba lucrurile.

Numai proximitatea nu pierde busola; şi în faptul de a merge şi a vedea ştie de care parte să stea. Aceea a celor curați cu inima, singurii care îl recunosc pe Dumnezeu în aproapele.

De Paolo Rufini

Prefect al Dicasterului pentru Comunicare al Sfântului Scaun

(După agenția SIR, 15 mai 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu