Întâlnirea cu tinerii participanți la „Go! Întâlnirea Tineretului Franciscan 2026” (Piazza Santa Maria degli Angeli)
Întrebarea Karolinei (Zagreb):
Sfinte Părinte, numele meu este Karolina, sunt din Croația, din parohia și bazilica „Sfântul Anton de Padova” din Zagreb. Am crescut în parohii franciscane, însoțite de frați, învățând de la sfântul Francisc că Evanghelia se proclamă în primul rând prin viață, prin bucurie, simplitate, fraternitate și apropiere de fiecare persoană. Datorită acestei experiențe, am descoperit o credință vie, care nu rămâne închisă în biserici, ci devine slujire, primire și speranță pentru ceilalți. Astăzi, însă, trăim într-o lume în rapidă schimbare, unde mulți tineri se luptă să găsească puncte de referință, să construiască relații autentice și să-și deschidă inimile către Dumnezeu. Și noi dorim să fim martori credibili ai Evangheliei în locurile în care trăim, studiem și muncim, aducând lumina lui Cristos cu stilul simplu și fratern al sfântului Francisc.
Sfinte Părinte, ce sfat ne-ați da nouă, tinerilor care am crescut în spiritualitatea franciscană, pentru a putea rămâne discipoli autentici ai lui Cristos și a aduce speranță semenilor noștri, fără a pierde bucuria Evangheliei, simplitatea inimii și acea apropiere de oameni care face credibilă fiecare mărturie creștină?
Răspunsul Sfântului Părinte:
Mulțumesc, Karolina, pentru această întrebare. Și în primul rând, bună dimineața tuturor! Salutări și tinerilor care sunt deja în bazilică, ce ne însoțesc, cred, și cu ecranele lor. Sunt cu adevărat fericit să fiu aici cu voi! Așadar, Karolina, mulțumesc pentru această întrebare. Cred că mulți, ascultând-o, au simțit că ea conține deja o parte din răspuns, pentru că ai dat mărturie despre stilul de simplitate, fraternitate și apropiere care te-a convins și ți-a permis să te maturizezi în credința ta, aparținând unei comunități, dar deschisă tuturor. Acest lucru s-a întâmplat într-o regiune a Europei care în urmă cu doar treizeci de ani a cunoscut războiul și periculoasa împletire dintre confesiunea religioasă și naționalism. În realitate, prezența franciscanilor a inspirat dialogul timp de secole și a favorizat coexistența pașnică între catolici, ortodocși și musulmani. Astăzi, a fi fidel acestei tradiții de apropiere înseamnă a merge împotriva curentului, a lucra pentru purificarea memoriei și a cultiva reconcilierea.
Creștinii vor fi din ce în ce mai mult chemați să devină făcători de pace în cadrul societăților tentate să exploateze religia în conflictul identităților. A fi martori ai lui Cristos rămâne, așadar, fascinant și provocator, pentru că extinde mintea și inima dincolo de granițele artificiale, adică dincolo de temerile induse de dezinformare și de zidurile prejudecăților. Îndepărtarea culturii puterii și construirea unei civilizații a iubirii nu sunt înțelese sau acceptate imediat. De la sfântul Francisc, însă, învățați radicalismul evanghelic, care este opusul fundamentalismului: nu ne face orbi și violenți, ci sensibili, atenți, mereu urmându-l pe Isus și, prin urmare, umili, primitori față de toți. Nu este ușor, dar aduce o mare bucurie.
Acum încercați să vă imaginați, pentru o clipă, locul în care ne aflăm, acum opt secole. Aici, în câmpia deschisă, sute de tineri frați din toată Europa se adunaseră cu Francisc. Încercați să-i vedeți, așa cum ne spun Izvoarele, „rând după rând, aici patruzeci, aici o sută, aici optzeci împreună, toți ocupați în raționamente despre Dumnezeu, în rugăciune, în lacrimi, în exerciții caritabile; și rămâneau în atâta tăcere și atâta modestie încât niciun sunet nu se auzea acolo” (cf. Fonti Francescane, 1848). Această tăcere este opusul războiului, cu violența, strigătele și cruzimea sa. Covorașele acelor frați, precum sacii voștri de dormit de astăzi, vorbesc despre pace. Aceasta este Biserica: o adunare de frați și surori, la care toți sunt invitați. Dragi tineri, cât de frumos este să fim împreună „raționând despre Dumnezeu” și astfel, în lumina sa, despre viață însăși, în frumusețea ei, în misterul ei, în seriozitatea ei! Fiți martori la acest stil peste tot, mai ales într-o perioadă în care tehnologia ne face dificil să fim împreună, printre oameni reali.
Sfântul Francisc a înțeles că alegerea sărăciei poate apropia persoanele îndepărtate, încurajează întâlniri și invită la schimbul de daruri. Așadar, a înțeles că Evanghelia nu poate fi separată de alegerile lui Isus Cristos, care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăți (cf. 2Cor 8,9): Evanghelia este viața sa, drumul său, încrederea sa neclintită în Tatăl. Dacă ne adunăm în numele său, El vine printre noi (cf. Mt 18,20), iar bucuria care ne umple inimile este gratuită și sinceră (cf. In 20,20). Această bucurie evanghelizează, mai mult decât cuvintele, și nu poate fi ascunsă. Mulțumesc.
Întrebarea lui Giovanni (Bologna):
Sfinte Părinte, numele meu este Giovanni, am 27 de ani și sunt din Bologna. Noi, tinerii, trăim cufundați într-o lume în care domnește cultura provizoriului și în care alegerile definitive de viață ne sperie. În pofida acestui fapt, Dumnezeu, într-un mod unic și iubitor, ne vorbește continuu și ne cheamă să-l urmăm, cu o promisiune de viață și bucurie, dezvăluindu-ne treptat vocația noastră.
Iată întrebarea mea: Cum putem să-i spunem un da complet și curajos, evitând „să punem mâna pe plug și apoi să privim înapoi”, subliniind prea mult greutățile și sacrificiile drumului? Ce te-a ajutat în călătoria ta vocațională?
Răspunsul Sfântului Părinte:
Mulțumesc, Giovanni, pentru această întrebare curajoasă, plină de dorința pentru ceea ce nu trece niciodată. Astăzi, tindem să vorbim negativ despre provizoriu. Însă, pe vremuri, Biserica ne-a învățat cu insistență semnificația provizoriului: lumea aceasta trece, timpul zboară, lucrurile pământești sunt schimbătoare. Numai Dumnezeu rămâne, Dumnezeu este veşnic. Trebuie, așadar, să ne întrebăm ce s-a schimbat, pentru a nu fi printre cei care jelesc trecutul și astfel nu reușesc să înfrunte prezentul și să-și asume responsabilitatea pentru viitor.
Stabilitatea societăților tradiționale, unde generații întregi puteau vedea numai schimbări minime de-a lungul vieții, dispare aproape peste tot în lume. În interiorul lor, totul era extrem de reglementat și predeterminat. Pe atunci, mărturia Bisericii ne îndemna să nu ne mulțumim cu un destin predeterminat, ci să discernem valoarea fiecărui gest în raport cu veşnicia. Astăzi, însă, cu o înțelegere uneori confuză a libertății, ne amăgim că viața nu este niciodată rezolvată odată pentru totdeauna, deoarece contextul în care locuim se schimbă rapid, iar noi ne schimbăm foarte mult. Odată cu aceasta, însă, vine și o creștere a fricii și a posibilității de a ne pierde. În acest context, curajul de a face o alegere definitivă este poate actul cel mai revoluționar.
A lua o decizie finală nu ne închide într-o cușcă, ci ne deschide către un dinamism mai mare. A iubi este un exod, o cale de descoperit, un drum pe care Dumnezeu îl parcurge cu noi, iar acesta este adevăratul sens al fiecărei vocații. Biblia ne inspiră să trăim așa: ca cei chemați să ne ridicăm, să călătorim prin propria istorie, primind îndrumare și sens de la Domnul ca dar, să iubim după planurile sale (cf. 1Cor 13 și 1In 4). Credința, încrederea și fiabilitatea își dezvăluie aici împletirea inextricabilă. În acest fel, în credință demascăm iluzia că problemele se rezolvă fugind, trădând sau încercând să facem câțiva pași pe căi mereu schimbătoare, fără a ajunge niciodată departe. Într-adevăr, putem multiplica experiențele, contactele și consumul, rămânând însă mereu în același punct. Costul uman este mare, iar golul interior este profund. Nu rareori ajungem să folosim persoanele și să fim folosiți de ele. „Pentru totdeauna” este, așadar, un har la care Dumnezeu însuși ne ajută să răspundem cu fidelitatea noastră, pentru o viață plină de viață (cf. In 10,10).
Încă din adolescență, este important, așadar, să învățăm să ne cunoaștem pe noi înșine, să luăm decizii și să acționăm – adică să răspundem chemării Domnului – fără a înceta să facem acest lucru la vârsta adultă, în cadrul deciziilor deja luate și în fața celor care urmează să fie luate. Este o aventură în care nimeni nu ar trebui să se simtă singur și care, la fel ca şi credința, va dura până în ultimul moment. Din experiența mea, pot spune că Domnul nu m-a lăsat niciodată singur: m-a însoțit mereu, dându-mi și persoanele cu care să merg. Astfel, în vocația de a fi preot, membru al comunității augustiniene și misionar, am găsit un fel de lumină care m-a călăuzit până astăzi, până când a trebuit să spun „da” unei chemări cu totul speciale: aceea de a fi papă.
În îmbrățișarea planului unic pe care Dumnezeu îl manifestă pentru fiecare dintre noi, chemarea fundamentală, scrisă în fiecare inimă, este o chemare la comuniune și este auzită nu numai o dată, ci în fiecare zi. Păcatul pătează claritatea în acest punct, introducând neîncredere, competiție și suspiciune în relațiile fundamentale. Mulțumire fie lui Dumnezeu, însă, fiecare vocație este și o cale de răscumpărare și vindecare. Invitația lui Isus, care ne cheamă să-l urmăm, luminează demnitatea noastră și ne face să o onorăm pe a celorlalți, experimentând încrederea și insuflând încredere: această dinamică este atât de eliberatoare, încât merită toată pasiunea noastră. Mulțumesc.
Întrebare lui Luigi (Paternò, Sicilia):
Sfinte Părinte, numele meu este Luigi, am 22 de ani și sunt din Paternò, un orășel din Sicilia. Sunt purtătorul de cuvânt al Tineretului Franciscan din Sicilia, un grup de tineri care urmează carisma franciscană. Aș dori să vă pun o întrebare despre un aspect al sfântului Francisc care rezonează profund cu mine. „Fratele Francisc promite ascultare și respect Papei Honoriu și succesorilor săi aleși canonic, precum și Bisericii Romane” (RB I). Deși a trăit într-o epocă în care Biserica era marcată de contradicții și dificultăți interne, el nu a ales calea ereziei; nu a atacat și nici nu a judecat Biserica timpului său, ci a preferat să se supună Papei. A fost o alegere liberă și revoluționară, în adevărat stil „minor”, al cărei unic obiectiv era depășirea mizeriei judecății cu compasiunea și repararea pe care numai Iubirea le poate oferi.
Astăzi, mulți tineri spun că ei „cred, dar nu în Biserică” și, pornind de la propriile noastre comunități, observăm uneori o Biserică cu contradicțiile și crizele ei interne. Așadar, mă întreb: cum putem rămâne în această Iubire vindecătoare? De ce este atât de greu astăzi să vedem Biserica ca pe o Mamă care, chiar și cu rănile sale, este mereu gata să ne primească și să ne iubească?
Răspunsul Sfântului Părinte:
Mulțumesc, Luigi. Întrebarea ta este una actuală, care ne duce în inima experienței sfântului Francisc. A o înfrunta înseamnă a împărtăși o dorință: dorința Domnului Isus pentru Biserică. Francisc a ascultat-o, contemplând Răstignitul. Ar trebui să ne întoarcem mereu la această dorință. Mulți oameni din istorie și chiar și astăzi, nu au reușit să experimenteze Biserica așa cum dorește Isus Cristos să fie. Acest lucru provoacă suferință, lasă răni și dezamăgiri și pentru unii poate deveni chiar un impediment pentru a crede.
În Evanghelie, Isus avertizează împotriva acestui tip de piedică, adică a scandalului pe care discipolii săi îl pot provoca altora, în special celor umili și săraci. Dorința lui Isus, așa cum vedem în grupul care se formează în jurul lui de la început, este să adune un popor, un popor în care lucrurile care de obicei despart ființele umane să fie depășite. În jurul lui Isus, bărbați și femei care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată sau nu ar fi petrecut timp împreună devin frați și surori. Când acest miracol al Bisericii continuă să se întâmple, mulțumire fie lui Dumnezeu, rămâne uimitor și astăzi în orașele noastre, pline de ziduri invizibile care îi separă pe unii de alții. Câtă discriminare și inegalitate pot înceta atât de repede, de îndată ce ne recunoaștem unii pe alții ca frați și surori!
Există un alt aspect al acestei unități revoluționare. Isus spune: „Dar între voi să nu fie așa” (Mc 10,43), adică nu trebuie să fie ca marii și puternicii lumii, care caută vizibilitate și îi domină pe ceilalți. Dimpotrivă, Isus ne spune: „Oricine vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru și oricine vrea să fie cel dintâi între voi să slujitorul tuturor” (v. 43-44). Dorința lui Isus pentru Biserică este clară: este vorba de a deveni trupul său și de a-și manifesta viața, urmând exemplul său și exercitând un alt tip de putere, una care nu umilește, ci înalță.
Cuvântul lui Dumnezeu, Sacramentele și practica iubirii fraterne sunt modalități de transformare pentru a realiza chipul lui Cristos în noi. Francisc le-a urmat: nu pentru a domina, ci pentru a sluji; nu apucă, ci primește; nu reține, ci dă înapoi: viața lui Dumnezeu este cea care repară Biserica și o face un popor liber, un loc de respirație și mântuire. „Francisc, du-te și repară-mi biserica care, după cum vezi, este complet în ruină!” (FF 1038): fiecare dintre noi are un rol în acest șantier mereu deschis. Avem responsabilități și vocații diferite, dar mergem împreună, inspirându-ne, ajutându-ne și corectându-ne reciproc. Este important să ne facem partea. Atunci vom vorbi despre Biserică cu afecțiunea cu care vorbim despre o Mamă, pentru că vom recunoaște că îi aparținem. Va fi un mod sincer de a iubi acei oameni și acea istorie în care Isus Cristos vine la noi și rămâne cu noi. „Eu sunt cu voi mereu, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Cu umilință, aceasta este Evanghelia pe care o proclamăm. Deci, pentru a împărtăși dorința Domnului, nu este nevoie să ne arătăm mai buni decât suntem. Trebuie să recunoaștem și să-l lăsăm pe Isus Înviat să acționeze în viața noastră, în istoria noastră a tuturor. Mulţumesc.
Încheiem această primă parte cerând harul lui Dumnezeu, binecuvântarea Domnului asupra fiecăruia dintre noi. [binecuvântarea]
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu