Cuvinte ce nu ar trebui anesteziate, care ne provoacă să deschidem larg orizontul

Adresându-se participanților la cea de-a 47-a ediție a Întâlnirii Prieteniei între Popoare, Papa Leon al XIV-lea a reaprins – ca să folosim propriile sale cuvinte – „vise și viziuni” care au valoare pentru întreaga Biserică, capabile să deschidă un orizont demn de schimbarea epocală în care suntem cufundați.

Fără a cenzura tragediile și provocările care zguduie prezentul nostru, Papa a avut îndrăzneala să sublinieze oportunitatea neașteptată pe care o reprezintă această eră „dramatică și minunată”. Societatea secularizată este concepută, așadar, nu ca un dușman de combătut, ci ca un spațiu de înțeles, locuit, trăit: o societate care nu are nevoie de memento-uri abstracte constante, ci mai degrabă de deschiderea unor spații de umanitate autentică și libertate deplină în cadrul ei. Într-adevăr, a clarificat Papa Leon, pentru Biserica de astăzi punctul decisiv „nu este o chestiune de numere. […] Este o chestiune de libertate: adevărul se găsește numai în libertate”. Această judecată este departe de a fi evidentă în cadrul Bisericii însăși, inclusiv în mișcările sale, și necesită un exercițiu de înțelegere a prezentului care nu lasă loc pentru afirmații, temeri și paradigme deja considerate eronate de istoria recentă. Într-adevăr, continuă Pontiful, cât de necesară este această stimă pasională pentru libertatea fiecărui individ pentru adevărul „pe care îl înțelegem din ce în ce mai mult în circumstanțele istorice care trezesc din nou cele mai umane întrebări și o dorință infinită de sens, de dreptate și de pace”.

La nivel eclezial, aceasta semnifică o schimbare de paradigmă în modul în care ne-am obișnuit să citim semnele timpurilor. Într-adevăr, Papa continuă: „O anumită pierdere de influență, de care noi, adulții, poate ne-am temut și am combătut, ar fi trebuit să ne dezvăluie că putem aprecia mai mult puterea Evangheliei, legăturile pe care le generează, logica pe care o aprinde, viața pe care o dă naștere”. Ceea ce ar putea părea o pierdere răsunătoare a influenței Bisericii asupra societății, o pierdere care s-a accelerat dramatic la începutul acestui secol, nu este ceva de care să ne temem, ci mai degrabă ceea ce ne permite să recunoaștem ceea ce ne poate atinge cu adevărat viața în mod intim și, prin urmare, o poate influența și transforma cu adevărat.

Leon explorează și extinde în continuare orizontul deja indicat de predecesorii săi: „«Biserica nu face prozelitism. Dimpotrivă, se dezvoltă prin atracție». Este atracția unui mod de a locui lumea, despre care don Giussani a întrebat provocator: «Putem trăi așa?»”. Prezentul nostru complex, atât de greu de descifrat, poate favoriza reactivarea acelei profunzimi umane alcătuite din nevoi, urgențe și întrebări care, singurele, ne permit să interceptăm noutatea și frumusețea unei vieți atractive, acea viață a lui Cristos care deja pentru lumea secolului al II-lea apărea „minunată și, fără îndoială, paradoxală”. Inima umană, de fapt, așa cum a amintit și Papa în Magnifica humanitas, „simte nevoia să descopere un plan diferit” (nr. 230), diferit de manevrele care vizează cucerirea spațiilor de influență sau a construcțiilor ideologice seducătoare: are nevoie de milostivirea unui plan diferit, de harul unei logici diferite, de un suflu nou pentru viitor, neașteptat, dar așteptat de fiecare om.

În această loialitate față de propria nevoie autentică este posibil să recunoaștem și să îmbrățișăm misterul Întrupării, al lui Emanuel: milostivirea infinită a lui Dumnezeu-cu-noi. Un mister care nu măsoară, ci eliberează și ne permite să ne asumăm riscuri. Într-adevăr, tocmai „frumusețea de neatins a acestui Mister – a afirmat Papa Leon – ne cere să ne asumăm «riscul educațional» despre care v-a vorbit don Giussani”. Numai această contemporaneitate este posibilă cu însăși viața lui Dumnezeu în Cristos, care se reînnoiește în bărbații și femeile care, de-a lungul secolelor, s-au lăsat atrași de El și locuiți de Duhul Său; numai această prezență a divinului în uman este adevărata noutate care mișcă istoria și o mântuiește, deschizând o posibilitate de viață – de iubire și libertate – la care nu am fi putut visa niciodată. Făcând ecou titlului Întâlnirii – „Iubirea care mișcă soarele și celelalte stele” (Dante, Paradisul, XXXIII) – Papa ne amintește astfel de metoda lui Dumnezeu, „care tace de bunăvoie” și care își manifestă astfel adevărata eficacitate: o prezență reală capabilă să miște și să atingă inima și libertatea omului: „Da, iubirea mișcă!”.

În urma lui Augustin, Leon ne amintește că însăși forma milostivirii lui Dumnezeu pentru om se reunește, riscând și punând totul pe această dorință de nestins pentru El, care trăiește ireductibil în fiecare bărbat și femeie. Din această lăsare a inimii să fie atrasă de viața și iubirea lui Cristos, se naște mereu conștientizarea singurei apartenențe adevărate, din care trăiește acea comuniune și sinodalitate la care s-a referit Papa și pe care nu o putem confunda ca rezultat al construcțiilor sau strategiilor umane cu pretenții uniformizatoare: este recunoașterea „apartenenței numai lui Dumnezeu”, apartenența iubirii, singura care cu adevărat eliberează, pentru că „în iubire nu există niciodată constrângere, îndoctrinare; niciodată seducție, înșelăciune, înrolare.

Există iubire numai în libertate, în schimbul viu, în dăruirea generoasă de sine”. Unitatea este întotdeauna un dar al harului, deoarece izvorăște în plinătate numai prin atracția lui Cristos care se apropie de bărbații și femeile din toate timpurile. Din acest motiv, a amintit Papa, fiecare autoritate din Biserică este chemată să se transforme „în slujire, care onorează diversitatea și facilitează armonia”, deoarece ceea ce este chemată să administreze nu este niciodată expresia propriei capacități de guvernare sau strategii, ci este întotdeauna rodul unei unități „imposibile” pe care numai prezența lui Cristos o face posibilă și o reînnoiește: „Domnul este cel care ne ridică întotdeauna, ca indivizi și ca comunitate!”.

Mesajul lui Leon al XIV-lea către Întâlnire merită să fie meditat de toți într-un context eclezial: este important să ne lăsăm provocați de cuvintele sale, fără a risca să le reducem sau să le tocim, subliniind numai ceea ce se pare că deja experimentăm. Mesajul Papei, străpungând un peisaj de diagnostice ecleziale obosite și repetitive, reaprinde cu îndrăzneală dorința de a-l experimenta pe „Dumnezeu care devine întâlnire, eveniment, privire, experiență, trezind în fiecare dintre noi dorința de a fi iubit și de a iubi”.

De Elia Carrai

(După L’Osservatore Romano, 24 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu