Pius al XII-lea, în constituția apostolică Munificentissimus Deus (1950), a definit că „neprihănita Născătoare de Dumnezeu pururea fecioară Maria, după ce a terminat cursul vieţii pământești, a fost ridicată cu sufletul şi trupul la gloria cerească”. Această dogmă a Ridicării la cer – a cărei solemnitate se celebrează la 15 august – constituie punctul de sosire al unui adevăr maturat de-a lungul secolelor din istoria Bisericii. Deja în gloria lui Dumnezeu, Maria indică şi ceea ce va fi destinul credinciosului. Sfântul Paul spune că moartea este înghiţită. Înseamnă că ea ne trece de la o stare la alta şi că nu trebuie să ne temem de inevitabil ci să ne preocupăm să trăim în harul lui Dumnezeu (viaţa adevărată). Așadar, moartea biologică nu are ultimul cuvânt, nu poate proclama victoria sa asupra vieţii, pentru că este un simplu proces de trecere. A ne gândi astfel la moarte este mângâietor, din moment ce această anticameră necesară poate deschide larg trecerea la gloria lui Dumnezeu.
Dacă în textul paulin (1Cor 15,20-27) primul rod este în mod clar Cristos, în contextul sărbătorii liturgice Maria este a doua care a murit şi a înviat, dar asumă ea însăși şi rolul de „prima dintre creaturi” (deoarece Cristos nu a fost creat). Acel destin de moarte fizică început cu Adam, şi îndurat de Cristos însuși, este răsturnat de acesta şi transformat în promisiune de viaţă pentru toţi. O viaţă care, nu întâmplător, spre deosebire de moştenirea lui Adam, este exprimată ca un ceva care nu depinde de noi ci direct de Dumnezeu. În a doua jumătate a textului atenţia se mută exclusiv şi explicit la timpurile din urmă, aşa cum este subliniat de Paul cu folosirea termenului „sfârşitul”. Închisă între două citate biblice, unul luat din Ps 110 şi celălalt, asemănător, din Ps 8, se află afirmația centrală: moartea va fi ultimul dușman care va fi eliminat. Acesta este scopul, împlinirea misiunii lui Cristos.
Va cânta victorie cel umil şi penitentul pentru că în viaţa creştină trebuie să fim mereu vigilenți şi atenți, niciodată prea siguri de noi înșine; trebuie să invocăm mereu ajutorul lui Dumnezeu. Într-o transpunere muzicală sugestivă a Comediei lui Dante, realizată de monseniorul Marco Frisina, poetul întreabă: „Cu adevărat trebuie să coborâm în loc să urcăm?”. Virgiliu răspunde: „Suie cu dorința şi coboară cu umilinţa”.
Pentru a insufla curaj omului Domnul i-a dăruit tocmai pe Fecioara Maria, în mâinile căreia El a pus sigiliul victoriei asupra răului. Toate acestea aparțin acelui „deja şi încă nu”, adică „acum s-a împlinit mântuirea” (Ap 12,10); ființa umană a fost deja mântuită (cf. Ef 2,5) dar „în speranţă” (Rom 8,24). Adică, este nevoie de toată umilinţa care-l face pe cel botezat să aibă nevoie de ea şi de Fiul. Lui i se adresează cei care se roagă, într-o cântare liturgică gândită pentru Joia Sfântă: „Aplecat la pământ […] ne arăți că iubirea înseamnă a lua şorţul, a ști să îngenunchem. Ne înveţi că a iubi înseamnă a sluji. Fă ca să învățăm, Doamne, de la Tine, că cel mai mare este cel care ştie să slujească mai mult, cel care se înjoseşte şi cel care ştie să se aplece, pentru că mare este numai iubirea”.
Papa Francisc la Angelus din 15 august 2021 a perceput acest „secret” al Mariei indicându-l: „Umilinţa este secretul Mariei. Umilinţa a atras privirea lui Dumnezeu asupra ei. Ochiul uman caută mereu măreția şi se lasă orbită de ceea ce este izbitor. În schimb, Dumnezeu nu priveşte aparența, Dumnezeu priveşte inima (cf. 1Sam 16,7) şi este încântat de umilinţă: umilinţa inimii îl încântă pe Dumnezeu. Astăzi, privind la Maria ridicată la cer, putem spune că umilinţa este calea care duce în cer. Cuvântul «umilinţă» derivă din termenul latin humus, care înseamnă «pământ». Este paradoxal: pentru a ajunge sus, în cer, trebuie să rămânem jos, ca pământul! Isus învaţă asta: «cine se umilește va fi înălțat» (Lc 14,11). Dumnezeu nu ne înalță pentru capacitățile noastre, pentru bogății, pentru bravură, ci pentru umilinţă; Dumnezeu este îndrăgostit de umilinţă. Dumnezeu îl înalță pe cel care se înjoseşte, pe cel care slujește. De fapt, Maria nu-şi atribuie sieși altceva decât «titlul» de slujitoare: este «slujitoarea Domnului» (Lc 1,38). Nu spune altceva despre sine, nu caută altceva pentru sine. Așadar astăzi putem să ne întrebăm, fiecare dintre noi, în inima noastră: cum sunt cu umilinţa? Încerc să fiu recunoscut de alţii, să mă afirm şi să fiu lăudat sau mă gândesc să slujesc? Știu să ascult, ca Maria, sau vreau numai să vorbesc şi să primesc atenții? Știu să fac tăcere, ca Maria, sau trăncănesc mereu? Știu să fac un pas înapoi, să dezamorsez certuri şi discuții sau încerc mereu să fiu primul? Maria, în micimea sa, cucerește cerurile cea dintâi”, a concluzionat pontiful.
De Simone Caleffi
(După L’Osservatore Romano, 12 august 2023)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu