În arcul temporal care se încadrează între moartea pe cruce şi înmormântarea lui Isus şi dimineața următoarei zile pascale a învierii intră în scenă o figură specială, Maria din Magdala. În 1989, scriitorul Giovanni Testori mi-a cerut să prefaţez un volum al său dedicat Mariei Magdalena în istoria artei (subiect în care sacru şi eros se împleteau după o tipologie îndrăgită de scriitor) un profil biblic. Am ales ca titlu: O sfântă calomniată şi glorificată. Titlul este şi mai pertinent în zilele noastre ca urmare a fanteziilor improbabile din Codul lui da Vinci a lui Dan Brown, şi pentru că are la bază un soi de loc comun, confundat ca istoriografic, pironit în mintea multor cititori.
Așadar, să încercăm să reconstruim motivele deformării feței acestei femei care provine din Magdala (din ebraicul migdol, „turn”), un sat de pescari pus pe coasta de veste al lacului Tiberiadei, pe atunci centru comercial pescăresc aşa încât în greacă se numea Tarichea, adică „pește sărat”. Ei bine, din această localitate, Maria se evidenţiază pe neașteptate în Evanghelia lui Luca (8,1-3), într-o listă de discipole ale lui Cristos, ca Ioana, soție a ministrului finanțelor al lui Irod Antipa, sau o anumită Suzana şi „multe altele”. Portretul este schițat cu o singură trăsătură de penel: „Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte diavoli”. „Diavolul” în limbajul evanghelic nu este numai rădăcina unui rău moral ci şi fizic care poate impregna o persoană. Acel „şapte”, după aceea, este numărul simbolic al plinătății. Așadar, nu putem să ştim mult despre răul grav, moral sau psihic sau fizic, care o lovea pe Maria şi pe care Isus i l-a eliminat. Însă tradiția populară, în secolele următoare nu a avut ezitări şi a făcut-o pe Maria Magdalena să devină o prostituată.
Dar pentru ce? Răspunsul este simplu: în pagina precedentă, capitolul 7 din Evanghelia lui Luca, se relatează istoria unei anonime „păcătoase cunoscute în acel oraș (nenumit)”. Aplicaţia era ușoară dar nefondată: această „păcătoasă” publică ar fi trebuit să fie Maria din Magdala, prezentată puţin rânduri mai târziu! Așadar, ei i-a fost atribuit tot evenimentul relatat de evanghelist. Aflând despre prezența lui Isus la un ospăț în casa unui fariseu cunoscut, un anume Simon, ea a făcut un gest de venerație şi de iubire deosebit de apreciat de Cristos: a uns cu ulei parfumat picioarele rabinului din Nazaret, le-a udat cu lacrimile sale şi le-a șters cu părul său, primind la sfârşit un cuvânt de iertare a păcatelor sale.
Cu această primă identificare nejustificată între Magdalena şi păcătoasa anonimă se pregătea deja a doua într-un soi de joc al supraexpunerilor. Este cunoscut, de fapt, că în capitolul 12 din Ioan, Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, prieteni ai lui Isus, a făcut acelaşi gest – care, printre altele, era semn de ospitalitate şi de exaltare a oaspetelui – al păcătoasei citate din Luca. În timpul prânzului, ea, „luând un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus şi le-a șters cu părul ei”. Din deducţie liberă în tradiția creştină Maria din Magdala este transformată în Maria din Betania, suburbie a Ierusalimului!
Astfel, de două ori tradiția populară face să se piardă trăsăturile personale ale Mariei din Magdala, confundând-o mai întâi cu o prostituată – de aici toate reprezentările „carnale” ale sfintei în istoria artei – şi după aceea cu cea mai curată Maria din Betania. Însă, între timp, Maria Magdalena a ajuns efectiv cu discipolii la Ierusalim în urmarea lui Isus pentru a trăi cu El ultimele sale ore tragice. De fapt, toţi evangheliştii sunt în acord în a semnala prezența sa în momentul răstignirii şi al înmormântării lui Cristos (de exemplu, Mt 27,56 şi 61). Şi tocmai alături de acel mormânt în lumina încă palidă a zorilor de Paşte, Evanghelia lui Ioan (20,11-18) situează întâlnirea celebră dintre Cristos şi Maria din Magdala.
Aşa cum este cunoscut, Maria îl confundă pe Cristos cu paznicul zonei din cimitir. Or, acest tip de „orbire” este tipic al unor apariţii ale Celui Înviat: să ne gândim numai la discipolii din Emaus care merg împreună cu El mai multe ore fără a-l recunoaște (Lc 24,13-35). Semnificaţia este desigur teologică: deşi fiind încă acelaşi Isus din Nazaret, Cristos glorios depășește coordonatele umane, istorice şi fizice. Pentru a-l putea „recunoaște” este necesar să se pună pe un canal de cunoaștere transcendent, cel al credinţei. Pentru aceasta, numai atunci când se aude chemată pe nume într-un dialog personal, Maria îl „recunoaște” numindu-l în aramaică Rabbuní, „învățătorul meu”.
În celebra sa Viaţa lui Isus (1863), istoricul francez Ernest Renan va explica în mod raţionalist toată scena ca halucinaţia unei îndrăgostite: „Iubirea unei femei a făcut minunea: Isus a înviat pentru ea!”. Astfel se adăuga o altă pietricică maliţioasă la portretul Mariei, făcând-o să treacă – fără minimul fundament textual – ca amantă secretă a lui Isus. Mai mult, nu au lipsit din aceia care au încercat să o considere ca soție a sa, ca un american, William E. Phipps, într-o carte, destul de „creativă”, cu titlul explicit Was Jesus married? (1970).
Dar această deformare a feței Magdalenie avea rădăcini mai vechi la care probabil au făcut referință „detractorii” moderni ai sfintei. Aşadar, trebuie să ieşim din Evangheliile canonic şi să intrăm în lumea, magmatică şi nesigură, a apocrifelor gnostice, apărute în creștinătatea din Egipt prin secolul al III-lea. Înainte de toate trebuie să spunem că în unele din aceste scrieri Maria din Magdala este confundată chiar cu Maria, mama lui Isus! Desigur, identificare foarte nobilă dar care încă o dată împiedica această femeie să păstreze identitatea sa personală. Mai mult, transfigurarea va ajunge în acele scrieri la o atare înălțime încât să dizolve figura Mariei din Magdala ajungând s-o facă aproape o idee, un simbol, Înțelepciunea prin excelență.
Acest rezultat este obţinut în mod paradoxal prin imagini asupra cărora lectura interpretativă posterioară cu răutate va încerca să coase aluzii voluptoase şi erotice. De fapt, se citea în Evanghelia lui Filip, o apocrifă descoperită în 1945 la Nag Hammadi în Egipt: „Domnul o iubea pe Maria Magdalena mai mult decât pe toţi discipolii şi adesea o săruta pe gură. Ceilalți discipoli, văzându-l cu Maria, l-au întrebat: De ce o iubești mai mult decât pe noi?”. Exista suficient pentru cel care, necunoscător al simbologiei biblice („Înțelepciunea iese din gura Celui Preaînalt”, conform Vechiului Testament, aşa cum se citeşte în cartea lui Ben Sirah 24,3), a voit să semene suspiciuni cu privire la Maria şi cu privire la Isus, născocind o relație sexuală între cei doi, aşa cum am semnalat mai sus. În realitate, după cum observa studiosul Luigi Moraldi (1915-2001) în ediția apocrifului pe care a făcut-o, „în toate scrierile gnostice creştine Magdalena este numai exemplul gnosticului perfect şi maestra doctrinei gnostice”, adică a cunoașterii depline a misterelor divine.
Într-un alt text gnostic, tratatul Pistis Sophia, unde apare de 77 de ori, Magdalena devine emblemă a omenirii răscumpărate de tip androgin (o altă deformare a Mariei!) pentru că, după o lectură literală a unui text al apostolului Paul, „nu va mai fi nici bărbat, nici femeie, ci toţi vor fi una în Cristos Isus” (Gal 3,28). Funcţia de semn al Înţelepciunii divine va fi explicită în această fericire adresată Magdalenei şi pusă pe buzele lui Isus de autorul gnostic: „Fericită eşti tu, Maria, te voi face perfectă în toate misterele de sus. Vorbește deschis tu, a cărei inimă este îndreptată spre Împărăția cerurilor mai mult decât a tuturor fraților tăi!” (17,2).
O sfântă în căutare de identitate, așadar, suspendată între două extreme: carnal înjosită la prostituată sau la amantă, spiritual ridicată la Înţelepciune tranfigurată. Din fericire unicul care în aceste zori pascale a chemat-o pe nume, Maria, şi a recunoscut-o confirmând-o ca discipolă a sa a fost tocmai Isus din Nazaret, Învățătorul său, Rabbuní. Şi tocmai pe baza acelei întâlniri pascale prezența sa se arată în fiecare an în liturgia catolică de Paşte cu minunata melodie gregoriană Victimae paschalis şi cu acel dialog latin pe care nu vrem să-l traducem: – Dic nobis, Maria, quid vidisti in via? – Surrexit Christus spes mea!.
De Gianfranco Ravasi
(După L’Osservatore Romano, 8 aprilie 2023)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu