Nu există moment de rugăciune în liturgia Bisericii care să nu înceapă cu o invocație a mântuirii, începând cu incipitul liturgiei la fiecare oră a zilei: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu. Doamne, grăbește-te să mă ajuți”.

Multele denumiri ale „speranței”

În Liturghierul Roman, mântuire (it. salvezza) apare de peste șase sute de ori. În Biblie, substantivul apare de aproape două sute de ori, dar diferitele declinări ale rădăcinii mânt (it. salv) însumează cinci sute de apariții numai în cărți, de la Geneza la Profeți, și aproape două sute numai în Noul Testament.

Proclamația lui Mardoheu, evreul deportat care devenise o figură importantă în Susa, la curtea lui Asuer, regele Persiei, poate fi considerată o deviză pentru toți credincioșii: „Poporul meu este Israel, cei ce au strigat către Dumnezeu și au fost mântuiți” (Est 10,3 și urm.). Credința Israelului și a creștinilor este că Dumnezeu ne mântuiește, că există mântuire.

Cine nu a simțit nevoia să fie salvat la un moment dat în viață? De ce nenorociri? Nenumărate și diferite. De la copilul care speră că mama lui nu-i va observa degetele pătate de Nutella, la infractorul care plănuiește rute de evadare pentru a evita arestarea; de la studentul care speră să ia note mari la examene, până la șomerul care speră să obțină o clasare bună la un concurs de angajare.

Mai presus de toate, speranțele săracilor împânzesc limbajul uman pretutindeni. Extraordinara putere expresivă a acelei erori gramaticale intenționate a făcut ca titlul cărții, „Eu sperăm să mă descurc”, să fie celebru în anii 1990. În ea, Marcello D’Orta a adunat gândurile copiilor napolitani, elevii săi. Cu limbajul lor spontan și adesea negramatic, aceștia își povesteau viața de zi cu zi: familia, școala, părinții, religia, sărăcia, certurile, criminalitatea, dorințele și temerile și își exprimau speranțele.

De-a lungul vieții, există mii de situații riscante, în care experimentăm salvarea. Printre acestea se numără bolile, accidentele de tot felul, care se pot dovedi chiar fatale, dezastrele naturale, ostilitatea dușmanilor care uneori ne întunecă zilnic orizonturile și nebunia oamenilor care dezlănțuie războaie. Numai prin marele har al lui Dumnezeu am fost noi, până în ziua de azi, salvați de pericolul mereu iminent al războiului nuclear.

Nu se poate spune încă dacă omenirea a fost cu adevărat salvată de flagelul foametei, dar este adevărat că astăzi, pentru prima dată în istorie, potrivit FAO, suntem capabili să producem pâine pentru toți: problema foametei nu este o problemă economică; astăzi, este eminamente o problemă politică. Prin urmare, misiunea de mântuire a Bisericii include, printre elementele sale esențiale, lupta pentru dreptate, împotriva foametei în lume și opera de construire a păcii. Acest lucru este afirmat în mod repetat în Gaudium et spes.

Salvați de sub stăpânirea morții

Speranța, însă, care le transcende pe toate celelalte, este speranța de a fi salvat de sub stăpânirea morții, în înviere, iar această speranță este inima mesajului pe care credința creștină îl aduce lumii.

Mântuirea de la moarte își are figura impunătoare și decisivă în Cristos înviat: „Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți” (1Cor 15,20). Preconiul pascal, în noaptea sâmbetei sfinte, este puternicul sunet de trâmbiță care cheamă cetele îngerilor să se bucure împreună cu poporul creștin, pentru că acum strălucește și păcatul, felix culpa, în aura glorioasă a triumfului marelui Rege al vieții.

Însă cât de dramatică rămâne experiența speranței creștine pentru mântuirea supremă, puține texte, precum cel al lui Augustin despre durerea sa la moartea mamei sale, mărturisesc eficient. „Am închis ochii și o tristețe imensă s-a adunat în inima mea și s-a transformat într-un torent de lacrimi. Dar, în același timp, sub imboldul violent al spiritului, ochii mei au reabsorbit izvorul până când a secat. A fost o luptă extrem de dureroasă… M-am dus la înmormântarea trupului ei și m-am întors fără să plâng” (Confesiuni IX, 12, 29-32).

Există mântuire după moarte?

Credința în înviere și speranța unei vieți noi nu șterg durerea și suferința morții: „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar ce vom fi încă nu s-a arătat” (1In 3,2). Totuși, fiind creștini, nu putem să nu împărtășim speranța: „Nu vrem, fraților, să fiți în neștiință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați cum se întristează ceilalți, cei ce n-au speranţă” (1Tes 4,13).

Întrebarea este evidentă: există sau nu mântuire din moarte? Există sau nu înviere? Pentru Paul, în acest punct, credința creștină este sortită pieirii: „Dacă nu este o înviere a morților, nici Cristos n-a înviat! Dar dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră și zadarnică este credința voastră… Căci dacă morții nu învie, nici Cristos n-a înviat; iar dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră; sunteți încă în păcatele voastre”.

Și din credința în înviere iradiază speranța, în cele mai diferite forme ale sale, către multele alte situații cu care creștinii se confruntă în viața lor. Apostolul o vede ca fiind radical condiționată de fericirea existenței creștine: „Dacă numai pentru viața aceasta am nădăjduit în Cristos, suntem cei mai de plâns dintre toți oamenii” (1Cor 15,13-17).

Tradiția creștină a creat o formulă care rezumă întregul său sens al mântuirii: mântuirea de păcat și de moarte. O derivă de la Paul, care le-a scris romanilor: „Legea Duhului vieții în Cristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții”.

Eliberarea de păcat

Eliberarea de moarte este o chestiune de speranță: „Căci în speranţă am fost mântuiți” (Rom 8,2.24).

Eliberarea de păcat, pe de altă parte, ne așteptăm să o experimentăm ca pe o realitate prezentă. Dar dacă privim în jurul nostru, spectacolul lumii nu ne dă impresia că am fost mântuiți de păcat. Adevărul, de fapt, este mai auster, este ceea ce mărturisim în Crez: „Cred… în iertarea păcatelor”: singura mângâiere decisivă este cea a iertării lui Dumnezeu.

Când, însă, Ioan Botezătorul l-a prezentat lumii pe Isus, el a atribuit misiunii sale un impact mai profund decât împăcarea cu Dumnezeu și iertarea sa, căci l-a definit ca „acela care ridică păcatul lumii!” (In 1,29). Harul lui Dumnezeu este peste tot, iar acolo unde este primit, păcatul dispare din lume sau cel puțin devine mai puțin comun.

Să nu uităm, însă, că dacă eliberarea de moarte este un viitor așteptat și sperat, eliberarea de păcat este un dar care cere să fie primit și pus în aplicare. Gabe und Auf-gabe, scria teologia germană: este har și sarcină. La acest nivel, mântuirea nu este un dat, ci o dinamică ce începe în inima omului, atinsă prin har și se dezvoltă în cele mai diferite acțiuni ale vieții. Condiția sa este, evident, convingerea că eliminarea păcatului din lume este posibilă, dacă nu prin lucrarea omului, cu siguranță prin lucrarea lui Dumnezeu, dacă nu în cursul istoriei, atunci în împlinirea sa finală.

Vom oscila între pesimismul lui Luther, care uneori pare să creadă că omul nu poate face nimic fără să păcătuiască, și optimismul catolic care susține o viziune diferită. Dar există întotdeauna, în conștiința creștină, ceva înscris în ADN-ul său, un ideal esențial, aspirația de a obține dreptatea în viața personală și de a lucra pentru împlinirea ei în societate.

Prin Ioan Botezătorul, Isus nu a fost prezentat ca unul venit să ierte păcatele oamenilor, ci mai degrabă ca cel puternic, cel care va fi „aíron al păcatului”. Aíro înseamnă a lua: Cristos vine cu putere să elimine păcatul din lume.

Credința în înviere

Ceea ce marchează în mod clar identitatea creștină, ceea ce îi diferențiază pe creștini de persoanele nereligioase și de cei care se bucură de alte experiențe religioase, este credința în înviere și, prin urmare, speranța mântuirii supreme.

Papa Francisc a scris o întreagă exortație apostolică despre bucuria Evangheliei, în care, cu o eficacitate rară, deplânge marginalizarea speranței în experiența creștină: „Există creștini a căror viață pare un Post Mare fără Paște. … Înțeleg persoanele care sunt înclinate spre tristețe din cauza gravelor dificultăți pe care trebuie să le îndure, dar trebuie să permitem încetul cu încetul bucuriei credinței să se trezească precum o încredere ascunsă, dar fermă, chiar și în mijlocul celor mai mari necazuri” (EG 6).

Nu este o așteptare superficială că totul va fi bine, de genul „Eu sperăm să mă descurc”, ci certitudinea că „învierea lui Cristos produce peste tot semințe ale acestei lumi noi; și chiar dacă sunt tăiate, ele răsar din nou, pentru că învierea Domnului a pătruns deja în țesătura ascunsă a acestei istorii” (EG 278).

De Severino Dianich

(După Settimana News, 24 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu