Tema săptămânii. Cu privire la mesajul Papei pentru Postul Mare şi la invitaţia de a posti „de la cuvintele care lovesc şi rănesc pe aproapele”

„Timpul pierdut pentru trandafir” este cel care îl face important

În mesajul Papei Leon al XIV-lea pentru Postul Mare există o invitație specială referitoare la comunicare. Este o recomandare concretă care schimbă focalizarea obișnuită a gândurilor noastre în acest timp care este în acelaşi timp de așteptare și convertire, adică de acțiune. Este un îndemn conceput pentru a sublinia că nimeni nu ar trebui să se simtă exclus de la această chemare. Aproape ca și cum nu l-ar viza, ca și cum comunicarea ar fi apanajul exclusiv al altora: așa-numiții experți sau poate acționarii marilor companii.

Papa Leon, urmând exemplul recentului său mesaj pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, răstoarnă discursul. Îi cheamă pe toți, fără excepție, să se întrebe despre ei înșiși, despre propriul chip, despre propria voce, despre propria privire, despre propriile cuvinte.

De aceea, cuvintele sale trebuie recitite și făcute să rezoneze în fiecare dintre noi în acest timp de Post Mare.

Așadar, să le recitim. „Aş vrea, aşadar, să vă invit la o formă de abţinere foarte concretă şi adesea subapreciată, adică aceea de a ne abţine de la cuvinte care lovesc şi rănesc aproapele nostru. Să începem prin a dezarma limbajul, renunţând la cuvintele tăioase, la judecăţile pripite, la vorbirea de rău despre cei absenţi şi incapabili să se apere, la calomnie. În schimb, să ne străduim să învăţăm să ne măsurăm cuvintele şi să cultivăm bunătatea: în familie, între prieteni, la locul de muncă, pe reţelele de socializare, în dezbaterile politice, în mass-media şi în comunităţile creştine. Atunci, multe cuvinte de ură vor face loc cuvintelor de speranţă şi de pace”.

Rareori ne gândim la post ca la o renunțare la cuvintele excesive, la violența verbală, la confuzia de a vorbi fără a asculta. Așadar, iată-ne într-o lume locuită de prea multe cuvinte goale, tăioase inutil, deposedate de sacralitatea lor, aruncate ca niște pietre, incapabile să construiască un discurs, un dialog, o narațiune.

Iar postul pe care ni-l cere Papa se referă tocmai la bulimia acestor cuvinte rostite fără a gândi, într-un vertij în care viteza riscă să rănească mortal orice relație adevărată și să facă imposibilă orice comunicare autentică.

Așadar timpul Postului Mare ne poate duce și la reflecție asupra timpului în el însuși, asupra trecerii sale, asupra răbdării timpului și asupra timpului necesar pentru ca un cuvânt să fie mai întâi rostit și apoi ascultat. Și astfel să-l redescoperim la sfârșitul drumului, să-l redescoperim în valoarea sa.

Așa cum a subliniat cardinalul Martini, şi comunicarea divină a fost pregătită în tăcerea și în secretul unui mister ascuns de secole în mintea lui Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor. Comunicarea divină cu omenirea este progresivă, cumulativă și istorică; nu se întâmplă într-o singură clipă.

Însuși Isus a cerut adesea tăcere după miracole. Pentru a permite ca fiecare cuvânt să fie mai întâi meditat în inima fiecăruia.

Nu în ispita lui totul deodată sau a judecății imediate vom găsi ceea ce căutăm.

Dacă, așa cum a scris poetic Saint-Exupéry, „timpul pierdut pentru trandafir” este cel care îl face important, ar trebui să reflectăm cu toții asupra locului în care alergăm atât de repede, înarmați cu cuvinte care rănesc; și asupra a ceea ce pierdem mutându-ne atenția de la calitate la viteză; de la ceea ce este adevărat și ne eliberează la ceea ce este captivant și ne întemnițează.

Viteza este cu siguranță foarte importantă. La fel și reflexivitatea, care este ceva mai mult decât atenția care poate dura o singură clipă. Dar niciuna din cele două nu este ceea ce căutăm cu adevărat în termeni de cunoaștere, comunicare, relații.

De aceea, postul este hrană. Iar prezența deplină este exact opusul dorinței de a fi transportați mereu și repede în altă parte. Lichidând cu judecăți pripite istorii și persoane.

De aceea, Papa Leon al XIV-lea ne-a cerut să umanizăm lumea digitală, construind-o ca un spațiu al fraternității și creativității. De aceea ne cere să postim de la cuvintele rele, chiar dacă sunt captivante. Și să prețuim chipurile și vocile. Să prețuim chiar și în cuvinte o perspectivă de mântuire, de răscumpărare, găsind cuvintele potrivite chiar și atunci când totul pare să meargă greşit. Să prețuim o inversare a perspectivei. Să prețuim un eveniment care ne transcende și care tocmai din acest motiv străpunge întunericul; dizolvă riscul idolatric al autoreferențialității, construieşte comuniunea prin comunicarea fiecărui eveniment pe care l-am străbătut și îl străbatem în istorie, iluminată de venirea lui Isus.

Iată ce înseamnă să ne abținem de la cuvintele care lovesc și rănesc. Înseamnă să nu capitulăm în faţa culturii urii, a dezbinării, a speranțelor false; înseamnă să redescoperim cuvintele bune care explică și unesc; și să redescoperim în Cuvântul care eliberează rădăcina celor mai bune cuvinte ale noastre și a acțiunilor noastre prezente și viitoare. „Nu este aceasta tocmai ceea ce vrea Dumnezeu?” (cf. Is 58,6-7). „Dezleagă lanțurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug! Nu este oare în a împărți pâinea cu cel flămând, în a aduce în casă pe săraci, în a îmbrăca un om când vezi gol”.

De Paolo Ruffini

(După L’Osservatore Romano, 19 februarie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu