Orizontul cel mai apropiat este Crăciunul. Dar inima anului liturgic este misterul pascal, fundament al vestirii creştine. „Faceţi aceasta în amintirea mea”, a poruncit Isus. Așadar, apogeul liturgiei creştine nu este amintirea, ci memorialul lui Cristos mort (Vinerea Sfântă), înmormântat (Sâmbăta Sfântă) şi înviat (Duminica de Paşte), actualizarea unei prezențe („Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim”), anticipare a zilei de mâine („până când vei veni”). Astfel, în jurul Triduum-ului pascal, a fost organizat tot anul liturgic şi cei care vor să asculte porunca Fiului lui Dumnezeu fac comemorarea săptămânală a Paștelui anual, în acea primă zi a săptămânii, care este duminica. În această dies Domini, Biserica se întâlnește convocată de Domnul, pentru a celebra Euharistia, nu ca repetare rituală obosită de gesturi mereu egale, ci ca realizare a Cuvântului proclamat. Şi noul an „A” (primul din cei trei, care ritmează ascultarea sinopticilor), care va începe duminică, prima din Advent, vom fi însoţiţi, „între persecuțiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (Sfântul Augustin, De civitate Dei, XVIII, 51, 2: PL 41, 614), de evanghelistul Matei.

Opera sa este Evanghelia citatelor profetice. Trimiterile la Primul Testament sunt deosebit de importante. În timp ce Marcu are 23 de trimiteri şi Luca are 25, aici sunt 50. Meditând asupra vieţii şi asupra învățăturii lui Isus, Matei se complace să situeze totul în cadrul profeţiilor care se referă la Mesia. Vrea să ducă credinţa, pe care o are poporul lui Israel în Sfânta Scriptură, la credinţa în Isus ca Mesia (Cristos), care împlinește şi realizează promisiunile lui Dumnezeu.

Opera lui Matei este Evanghelia marilor discursuri ale lui Isus. Prezintă cinci discursuri, centrate pe Împărăția cerurilor. Fiecare din aceste discursuri de sinteză este ritmat de o clauză finală identică. De la capitolul 5 la 7, găsim Discursul de pe munte; la capitolul 10, pe cel al apostolatului misionar; la 13, Discursul parabolelor Împărăției; la capitolul 18, Discursul eclezial şi de la 24 la 26 cel escatologic, adică referitor la evenimentele din ultimele timpuri. Opera lui Matei este Evanghelia comunităţii-Biserică. El o prezintă ca o societate ierarhică, întemeiată pe Petru, şi ca o comunitate legată în iertare şi în iubirea fraternă. Insistă asupra caracterului său comunitar, prin care membrii săi sunt „toţi fraţi”, deoarece îl au în comun pe Tatăl ceresc, invocat cu adjectivul posesiv „al nostru” şi nu pur şi simplu „al meu”. Afirmă prezența lui Isus în comunitate, adunată în numele său.

Opera lui Matei este Evanghelia catehezei şi a pastoraţiei. El este atent la faptul ca opera sa să fie ușor de înțeles. De exemplu, săracii sunt numiți fericiți, dar este vorba despre săraci în duh. Trebuie să existe foame şi sete, dar de dreptate, adică de caritate milostivă. Cu o circumspecție complet pastorală, Matei califică anticipat persoanele şi lucrurile pe planul moral, pentru a orienta interpretarea cititorului. De exemplu, gândurile fariseilor sunt rele; componenţii sinedriului căutau o mărturie falsă împotriva lui Isus, etcetera.

Opera lui Matei este Evanghelia Domnului înviat, în timp ce Marcu s-ar putea defini evanghelistul lui Isus înainte de înviere. Numai ca exemplu, Matei evită să menționeze sentimentele sale pe care le-am putea judeca prea umane. În textele paralele la alți evanghelişti, evită să vorbească despre tristețea lui Isus în faţa împietririi fariseilor, despre sentimentul său de iubire faţă de „tânărul bogat”. Levi era un perceptor de taxe, un mokés, practic un ganáb, tâlhar. Fiu al lui Alfeu, era titularul biroului important din Cafarnaum şi resimţea acest dispreț, mai ales sâmbăta, în sinagogă, când i se întâmpla să fie cu un grup de farisei. Aceşti sfinţi erau nedrepți şi cruzi de a-l privi de sus în jos, făcându-l să înțeleagă în tăcere superioritatea lor. Taxele, trebuia să recunoască asta, erau dure, şi evreii nu se resemnau să le plătească decât sub constrângere şi amenințare. Telónion era un edificiu un pic cazarmă, un pic birou şi un pic depozit, care dădea spre strada care venea din Transiordania, chiar în punctul în care, ieșind din ținuturile tetrarhului Filip, se intra în ținuturile lui Irod Antipa. Circa şase din soldații săi, trimiși de centurionul din Cafarnaum, la nevoie dădeau ajutor perceptorilor pentru contribuabilii răzvrătiţi şi parcurgeau granița pentru a-i împiedica pe contrabandişti să treacă în mod clandestin, înşelând statul. Din balconul edificiului, Levi vedea deschizându-se în faţa sa întinderea albastră a lacului Tiberiadei, sclipitoare la soare cu nenumărate încreţiri, între frumoasele coaste verzi de cultivaţii şi coastele albe de sate şi localități: în spatele acestora se ridicau dealurile, care la est se pierdeau în nisipurile roşii ale deșertului şi la vest urcau spre înălţimile populate din Galileea, pentru a coborî după aceea din nou la coastele Mării Mediterane. Restul istoriei lui Levi al lui Alfeu se confundă cu Evanghelia. El a fost ales de Învățătorul ca să fie unul din cei doisprezece. Aşa cum ne aminteşte motoul episcopal al papei, „l-a privit cu milostivire şi l-a chemat”. A trăit alături de Isus, a băut cu aviditate fiecare cuvânt al său şi, cu obișnuința sa profesională de a pune exact negru pe alb, a recompus şi a pus în scris discursurile lungi. Şi într-o zi, câţiva ani după Înălţarea lui Isus, vechiul vameș, devenit apostol, a luat peniţa şi un sul lung de pergament şi în caracterele ebraice familiare a început să expună în mod ordonat faptele şi cuvintele Prietenului său divin.

Cărticica lui Matei a fost repede tradusă în greacă şi în toate limbile din lume. De la un perceptor de taxe nimeni nu s-ar fi așteptat la o convertire aşa de radicală, dar asta este: mai înainte perceptor, apoi evanghelist. Însă lucrul curios este acesta: fiecare din cuvintele scrise de Matei valorează infinit mai mult decât grămezile de monede care cădeau cu zgomot în seiful de fier al fostului perceptor. Surprizele lui Dumnezeu…

De Simone Caleffi

(După L’Osservatore Romano, 23 noiembrie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu