Mâine, 9 mai, va fi beatificat judecătorul Rosario Livatino, ucis în mod barbar de „stidda” în septembrie 1990. Procedura canonică n-a fost deloc ușoară pentru că a trebuit să se confrunte cu diferite întrebări, dintre care multe încă apar şi merită atenţie pentru a înţelege mai bine alegerea papei Francisc. Se pot rezuma în jurul unui singur pol cu diferite abordări: pentru ce un servitor al statului, ucis de mafie, este declarat fericit? N-au fost mulţi, din păcate, care au avut acelaşi sfârşit? Chiar suntem siguri că mâinile killer-ilor l-au ucis pe „băieţaşul judecător” acţionau pentru a face o insultă credinţei sale? Imediat după moartea lui Livatino s-a simţit nevoia de a cunoaște mai bine această figură, până la acel punct mai puţin cunoscut de cei mai mulţi. Mulţi îl descriau pe acest judecător ca o persoană rezervată, extrem de dedicată profesiei, echilibrată şi animată de o credinţă autentică pe care o alimenta zilnic cu rugăciunea şi cu participarea la sfânta liturghie.

În afară de unele intervenții publice, erau agendele private ale judecătorului cu adnotări pe care el le făcea despre ceea ce i se întâmpla. Paginile se încheiau aproape întotdeauna cu sigla STD: Sub tutela Dei. Cadrul care se schița era acela al unui judecător care, ca atâția alţii, a opus o rezistență clară criminalităţii organizate, îndeplinind fidel şi conștient profesia sa, decizând să trăiască „pentru” ceva, pentru idealul dreptății.

Împreună cu acest prim aspect – dacă vrem cel mai evident – s-a simţit nevoia de a aprofunda pe cel al credinţei creştine care a animat viaţa sa încă de la cea mai fragedă vârstă. Lui Livatino nu-i plăcea să-şi arate credinţa sa. Pur şi simplu o trăia în formele şi în modurile care erau obișnuite pentru el: rugăciunea personală, participarea zilnică la Liturghie, citirea Bibliei, aprofundarea unor texte de teologie. Totul cu extremă umilinţă şi ascundere. Criteriul ales de magisteriu nu se afla într-o credinţă de arătat în forme ci de făcut lizibilă în mărturie. Asupra acestui pol de dimensiune de credinţă a judecătorului s-a concentrat mai întâi investigația diecezană, condusă magistral de monseniorul Vincenzo Bertolone, şi după aceea a Sfântului Scaun. Adunarea mărturiilor judecătorului Livatino şi despre el a dus foarte repede la înțelegerea că primatul lui Dumnezeu în viaţa sa era absolut şi „principal”. Adică, era pus la început şi ca început al oricărui lucru, al oricărei alegeri, al oricărei activități, al oricărei cercetări. Este adevărat că Livatino a fost un servitor al dreptății însă, mai înainte, a fost un credincios care a căutat, cu toate forţele sale, să-l slujească pe Dumnezeu şi a slujit dreptatea mișcat de forţa lui Dumnezeu, de harul său şi de lumina sa. Dacă este adevărat că a trăit pentru ceva (pentru dreptate) este la fel de adevărat că înainte de toate a trăit pentru Cineva (pentru Dumnezeul lui Isus Cristos). Sigla din jurnalele sale (STD) a fost insigna vieţii sale şi a angajării sale. El, mai înainte de a fi dedicat cauzei dreptății, se simţea încredințat lui Dumnezeu, sub tutela sa şi încredințat milostivirii sale.

Alegerea de credinţă, alimentată în Euharistie şi în rugăciunea personală, a fost structura puternică pe care Livatino a construit edificiul dreptății, al proceselor, al dedicării pentru adevăr şi al curajului pentru a nu face compromisuri. Ciorchinele rodnic al mărturiei sale era alimentat de limfa de har a raportului său puternic cu Dumnezeu, trăit cu umilinţă simplă, până la consecințele extreme. Alegerea de viaţă îmbrățișată încă de la cea mai fragedă vârstă a fost concepută ca răspuns la o vocație, la o chemare de a trăi în lume (şi în acea lume deosebită şi delicată care este administrarea dreptății) ca un credincios complet. Livatino, fiu al unei Biserici post-conciliare, crescut într-un context eclezial care promova sfințenia laicală, a crezut până la capăt că propunerea Evangheliei este o propunere de bine, de frumusețe şi de plinătate şi s-a lăsat condus de Dumnezeu. În alegerea dreptății a întrevăzut drumul „său”, cel la care Domnul îl chema concret, pentru a răspunde la vocația unei vieți sfinte.

Cel care a decis să-l elimine credea că provoacă o daună dreptății eliminând un servitor fidel şi generos al său. „Stidda” agrigentină a proiectat totul găsind în Livatino o țintă ușoară (pentru că nu avea escortă şi era obișnuit) şi importantă (datorită investigațiilor pe care le făcea). A făcut asta, în mod barbar. Însă în timp ce spinteca acel trup lipsit de apărare, aşa cum se face cu o cochilie găsită întâmplător, a ieșit în afară o perlă, prețioasă şi foarte curată. Prin moarte a reieșit toată importanţa vieţii pe care el a decis s-o dedice pentru Dumnezeu. „Indirect”, aşa este drumul obligatoriu pentru sfințenie, pentru că sfinții nu se expun ci, dimpotrivă, trăiesc ascunși în Dumnezeu şi într-o condiție de normalitate. Numai la sfârşit apare Forţa care i-a determinat şi Iubirea care a locuit în ei. În acest mod alegerea Bisericii de a-l beatifica pe Rosario Livatino este ca o recunoaştere pentru ceea ce el a fost şi ca model pentru ceea ce fiecare creştin este chemat să fie, având certitudinea că punându-se sub tutela Dei se trăieşte fiecare alegere în mod deplin, chiar dacă prețul de plătit este mare şi se numește „martiriu”.

De Baldo Reina

Rector al Seminarului arhiepiscopal din Agrigento

(După L’Osservatore Romano, 8 mai 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu