De la convertirea sa în urma rănii de la Pamplona până la fondarea Societății lui Isus, Ignațiu de Loyola a arătat o cale în care rugăciunea, discernământul și angajarea în lume merg împreună. Această moștenire este continuată de iezuiți prin dialogul dintre popoare, știință, arte și credință, căutând semne ale divinului în istoria umană.

Aprobarea verbală a lui Paul al III-lea la Rocca Pia din Tivoli în 1539, apoi cea oficială în anul următor, a marcat începutul unei noi istorii: cea a Societății lui Isus. Un drum care continuă, care a dat un pontif Bisericii și care, încă de la înființarea sa, a deschis calea pentru armonizarea unei culturi care nu mai este un scop în sine, cu tradițiile ținuturilor misionare.

Astăzi, în comemorarea lui Íñigo López de Loyola, așa cum a fost numit inițial (a murit pe 31 iulie 1556), reluăm istoria unui tânăr, născut în Țara Bascilor, care visa, asemenea sfântului Francisc, la faima unui mare cavaler și la iubirile unor doamne frumoase; în același timp, celebrăm o spiritualitate care nu se bazează pe respingerea lumii, ci mai degrabă pe cunoaștere, prin împărtășirea și studiul culturilor țărilor în care adepții lui Ignațiu (Íñigo a vrut să ia numele sfântului Ignațiu de Antiohia, pe care îl admira pentru predica sa despre iubirea concretă a lui Cristos) au ales să meargă în misiune.

Grav rănit în timpul asediului Pamplonei, a suportat consecințele: a rămas șchiopătând pe viață. Calea sa a fost una în care rugăciunea și explorarea interioară s-au unit cu grija autentică pentru cei din urmă – bolnavi, săraci, orfani, cei care au cunoscut cu adevărat mizeria și abandonul.

Pentru toţi aceştia, Ignațiu a luptat, pornind de la propria luptă interioară, cu acele Exerciții Spirituale care sunt considerate și astăzi unul dintre cele mai mari exemple despre cum profunzimile ființei pot fi explorate prin rugăciune, meditație, dar și prin a fi în lume, fără a deveni sclavii ei.

Nimeni nu este singur în căutarea binelui, iar Exercițiile rămân, chiar și astăzi, un ghid concret pentru a redescoperi calea pierdută și a întreprinde drumul în lume și în spirit. Nu este o coincidență faptul că misionarii iezuiți, precum Matteo Ricci în China și Francisc Xaveriu în Japonia, au aprofundat gândirea și tradițiile acelor locuri, intrând în contact rodnic cu gânditori, personalități religioase și cu oamenii. În acest fel, au pus în practică învățăturile lui Ignațiu, orientate spre o căutare rodnică a elementelor comune ale spiritului și a modurilor de a trăi împreună în pace.

Drumul spiritual a iezuiților a influențat puternic artele și literatura: să ne gândim că în anii 1920, o scriitoare aparent departe de mesajul creștin, precum Gertrude Stein, una dintre inovatoarele literaturii contemporane, a scris textul unei opere scurte, puse pe muzica lui Virgil Thompson, „Patru sfinți în trei acte”, în care personajele principale nu sunt alții decât sfântul Ignațiu și sfânta Tereza de Avila. Și nu este o coincidență faptul că un iezuit, Athanasius Kircher, a fost protagonistul unei perioade rodnice în care arheologia – aflată la începuturi în secolul al XVII-lea – filologia, arta, matematica, științele naturale, istoria și credința au devenit o nouă formă de cunoaștere. Ca să nu mai vorbim de un purtător de stindard al căutării relațiilor nu numai dintre știință și credință, ci și dintre Orient și Occident în căutarea unității spirituale pierdute: Teilhard de Chardin, de asemenea iezuit, care, la fel ca Kircher, a căutat firul roșu subtil care străbate știința și cultura și duce la adevărata cunoaștere. O cunoaștere pe care Ignațiu dorea să o distanțeze de acumularea arogantă de date și să exploreze în schimb urmele lăsate de divin pe calea umană. Ca să nu mai vorbim de Marcel Jousse, și el iezuit, care prin cercetările sale de teren a susținut fascinanta convingere că îmbrățișarea, legănatul și comunicarea nu sunt altceva decât un fel de imitare inconștientă a mișcării circulare a planetelor și stelelor. Un omagiu adus Creației încă de la nașterea noastră.

De Marco Testi

(După Agenția SIR, 31 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu