De la criza Imperiului Roman până la propria său drum personal tulburat, episcopul de Hipona a transformat experiența păcatului și a disperării într-o căutare a adevărului. La aproape șaisprezece secole după moartea sa, gândirea sa continuă să interogheze omenirea cu privire la lupta dintre bine și rău, la setea de putere și la posibilitatea renașterii prin Har și prin slujirea celorlalți.

„Cetățenii cetății pământești sunt dominați de o lăcomie nesăbuită de putere care îi conduce la subjugarea altora; cetățenii cetății cerești se oferă unii altora în slujire cu spirit de caritate și respectă cu blândețe îndatoririle disciplinei sociale.” De-a lungul lungii sale opere, De civitate Dei, Augustin de Hipona își dezvăluie capacitatea de a înțelege timpul său și de a proiecta dincolo de el. Căci, în jefuirea Romei de către vizigoți în 410, păgânii credeau că văd dovada că creștinismul slăbise puterea romană. Dimpotrivă, imperiul păgân era în strânsoarea decadenței, cu nobili plictisiți și lipsiți de idealuri și un popor care abandona încet templele antice pentru a privi cu un interes din ce în ce mai mare la cei care își împărţeau averea cu creștinii și îi slujeau pe săraci. Creștinii nu erau cauza decadenței unei „cetăţi a oamenilor” în care viața nu mai avea niciun sens după desfrâu și risipire, ci mai degrabă arătau calea spre renaștere.

Celebrarea comemorării sfântului, care a murit la Hipona, acum Annaba, pe 28 august 430, oferă o oportunitate de a reflecta asupra relevanței unei gândiri care abordează problema binelui și răului, a păcatului și a Harului. Augustin experimentase lăcomia, plăcerea pentru sine, și încercase să explice problema răului prin maniheism, opoziția dintre principiul binelui, spiritul, și principiul răului, materia. Încet, datorită sprijinului mamei sale, Monica, și-a dat seama de sărăcia unei gândiri care devenise pur exercițiu retoric, vorbire frumoasă, dar nu răspundea la întrebările celor care căutau adevărul.

Cunoașterea sfântului Ambroziu la Milano, aprofundarea Scripturii și a gândirii neoplatonice, abandonarea vieții sale anterioare, botezul în 387, recunoașterea limitelor retoricii ca scop în sine, l-au condus la o schimbare radicală. Filozofia se apropia tot mai mult de religie, nu se mai putea susține o retorică fără Dumnezeu, pentru că în uman se vedea prezența divinului: adevăratul maestru nu trebuie să se mai considere posesorul adevărului, ci numai instrumentul de transmitere a acelui adevăr care vine de la Dumnezeu.

Mesajul său, născut dintr-o înțelegere a păcatului și a disperării, a pătruns experiența umană, nu numai teologia și filozofia, ci și arta și literatura. Să ne gândim numai la marii pictori care l-au înfățișat de-a lungul secolelor – Simone Martini, Giotto, Botticelli, Masaccio, Piero della Francesca, ca să numim doar câțiva. Ca să nu mai vorbim de influența sa profundă asupra narațiunii și poeziei: Petrarca îl face interlocutorul cheie în Secretum, atribuindu-i rolul de ghid, cu un detaliu care surprinde clar mesajul profund al lui Augustin: când cântărețul Laurei se justifică spunând că iubirea nu este păcătoasă pentru că nu este carnală, episcopul de Hipona răspunde că tocmai în aceasta păcatul îl distrage de la adevărata renaștere: a făcut din femeia pe care o iubește un idol care a luat locul lui Dumnezeu.

Chiar și Louis de Wohl, un scriitor care a dus o viață zbuciumată și contradictorie, i-a dedicat o carte, „O flacără nestinsă”, care evidențiază etapele unui parcurs care l-a condus pe sfânt de la păcat și de la desfrâu la o viață nouă. Și nu trebuie să uităm că romanul lui Hetel Mannin, o scriitoare anarhistă care s-a apropiat ulterior de ideile lui Tolstoi, a amintit, chiar din titlu, un pasaj celebru din Confesiuni: „Târziu te-am iubit”.

Augustin rămâne astăzi un ghid pentru cei care caută sens într-o viață care părea să-și fi pierdut sensul.

De Marco Testi

(După Agenția SIR, 28 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu