Iubiți fraţi şi surori,
Sunt bucuros să celebrez împreună cu voi Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria a Lacului, așa cum au făcut-o în trecut unii dintre predecesorii mei: sfântul Paul al VI-lea, care a dorit și a susținut construirea acestei biserici dedicate Mariei și a consacrat-o, și sfântul Ioan Paul al II-lea, care a dorit să o comemoreze aici și să-i reînnoiască mesajul.
Liturgia Cuvântului ne oferă texte care se armonizează bine cu acest eveniment tradițional.
În prima lectură, profetul Ieremia ne vorbește despre nevoia sa irezistibilă de a răspunde chemării pe care a primit-o: „M-ai sedus, Doamne – spune el – și m-am lăsat sedus […]. În inima mea era ceva ca un foc arzător […]; am obosit purtându-l şi nu mai pot” (Ier 20,7.9). Dumnezeu i-a revelat că îl cunoștea și l-a ales din pântecele mamei sale (cf. ibid. 1,5) și că își iubește poporul cu o iubire veșnică (cf. ibid. 31,3); îi vorbise despre planul său de mântuire și nu mai putea rămâne tăcut. Simte o nevoie nestăpânită de a duce mesajul său tuturor, chiar dacă știe că asta va însemna să spună și să facă lucruri care multora nu le vor plăcea, să se confrunte cu suferință și neînțelegere, până la punctul de a deveni „batjocură în fiecare zi” (v. 7). Dar iubirea îl împinge să acționeze pentru binele poporului său, fără compromisuri, până la sfârșit.
Asta ne învață și Isus în Evanghelie. Recent, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești (cf. Mt 14,15-21), apoi alte patru mii cu șapte pâini și câțiva peștișori (cf. Mt 15,32-38). Acum, dincolo de succesul acelor gesturi, le explică discipolilor săi sensul mesianic pentru ceea ce a realizat: le revelează că trebuie „să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21).
Isus explică cum, după numeroasele minuni pe care le-a săvârșit, își va manifesta definitiv gloria: jertfindu-și de bunăvoie viața (cf. In 10,17-18) și oferindu-se pe sine pe cruce ca pâine frântă. Și specifică faptul că oricine vrea să-i continue misiunea trebuie să facă același lucru: „Dacă cineva vrea să vină după mine – ne spune –, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (v. 24).
Isus dezvăluie astfel că numai iubirea mântuiește. Iubirea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o devenind om, murind și înviind pentru noi și, ca răspuns, iubirea cu care noi, prea umili, ne oferim Lui și fraților și surorilor noastre: în statornicia fidelă a carității zilnice, precum și în gesturile cele mai extraordinare, până la martiriu, așa cum, din păcate, se întâmplă și astăzi multor creștini din diferite părți ale lumii.
Sfântul Augustin spunea că „bucuria secerătorului […] demonstrează intenția semănătorului” (Predica 330, 2), iar noi dorim să ne însușim sentimentele sale: cu ajutorul lui Dumnezeu, vrem să semănăm semințele carității sale infinite în întreaga lume, neobosit, fără măsură, pentru ca astăzi și întotdeauna cineva să se poată bucura de culegerea roadelor ei.
Din păcate, nu toţi înțeleg frumusețea, bunătatea și concretețea acestui vis al Creatorului; ba chiar, mulți cred că este o utopie. A întoarce și celălalt obraz (cf. Mt 5,39) – spun ei – este pentru cei care pierd; a dărui în fața respingerii este naiv; a ierta fără limite (cf. Mt 18,21-22) este pentru cei slabi. Acest lucru nu este surprinzător. Chiar și lui Petru i-a fost greu să accepte acest mod nou și diferit de a gândi (cf. Mt 16,22). Dar Isus rămâne categoric: numai calea iubirii este calea vieții.
Să nu ne amăgim. Ura și violența nu aduc nimic bun, ci numai distrugere și moarte, întotdeauna, chiar și atunci când sunt un răspuns la nedreptățile suferite. Vedem asta în fiecare zi, de la micimea experiențelor noastre familiale până la marea scenă a lumii. Totul confirmă ceea ce ne-a învățat Isus: „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla” (Mt 16,25).
Iubiţi frați și surori, avem atâta nevoie de viață, speranță, seninătate și pace – în noi înșine, în orașele noastre, printre popoare și națiuni. Așadar, oricare ar fi rana, oricare ar fi ofensa, să nu permitem răului să ne desfigureze umanitatea și să ne corupă inimile! Să nu ne conformăm mentalității lumii (cf. Rom 12,2). Să continuăm să iubim, să dăruim, să iertăm, oferindu-ne „ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (v. 1), să păstrăm și să cultivăm, în noi înșine și în ceilalți, demnitatea infinită a chipului divin pe care îl purtăm în sufletele noastre. Și să nu ne descurajăm dacă este dificil: puterea noastră este în Domnul și cu ajutorul Lui toate lucrurile sunt posibile (cf. Fil 4,13).
Ritul procesiunii pe lac, pe care îl vom celebra în curând, ne amintește și de acest lucru. Evocă o altă minune a lui Isus, care a avut loc cu puțin timp înainte de evenimentele despre care am auzit, când Învățătorul, pe Marea Galileei, a ajuns la discipolii înspăimântați care mergeau pe apă și i-a condus la țărm, potolind furtuna (cf. Mt 8,23-27). Tocmai când erau cel mai înspăimântați, la mila vânturilor potrivnice, i-a îndemnat să aibă credință, să se roage, să găsească pacea și, împreună cu El, să continue să navigheze spre destinația dorită.
Cu această credință, în această seară, participăm la Euharistie. Pe altar, ne dăruim pe noi înșine, împreună cu pâinea și vinul. Și Domnul unește ofrandele noastre cu ale sale, le consacră și ni le dă înapoi, transformate în Trupul și Sângele său, pentru ca noi să le putem împărtăși ca hrană pentru drum. Apoi, asemenea discipolilor, vom părăsi împreună țărmul, purtând cu noi imaginea Mariei, modelul și ghidul nostru, pentru a duce de-a lungul țărmurilor lacului binecuvântarea pe care am primit-o.
Acestea sunt gesturi simple, prin care ne reînnoim încrederea în Dumnezeu și devoțiunea filială față de Preasfânta sa Mamă. Și sunt cu atât mai sugestive cu cât sunt făcute posibile – așa cum îi plăcea sfântului Paul al VI-lea să amintească – datorită grijii cu care comunitatea mică ce trăiește aici păzește acest loc de pace pe tot parcursul anului, pentru ca în momentele solemne tot poporul lui Dumnezeu să se poată aduna acolo, la fel ca Maria, care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu făcut om în sânul ei și în casa din Nazaret, pentru ca mântuirea sa să ajungă la toți.
Astfel, acest loc de devoțiune mariană devine și un semn al modului în care Biserica se străduiește, zi de zi, să ne facă pe toți un singur trup, în rugăciune, în sentimente, în rezoluții, în dezvoltarea ordonată și unanimă a existenței noastre împreună și un simbol al iubirii cu care Domnul, prin Preasfânta sa Mamă, a vrut să se apropie de noi ca unul dintre noi, până la punctul de a se contopi cu marea mulțime a umanității noastre (cf. Omilia la Solemnitatea Adormirii Sfintei Fecioare Maria, 15 august 1977).
Să ne unim, deci, în această seară, cu Isus și Maria, cu Fiul și cu Mama, pentru a fi uniți, nu numai pe lac, ci în toate nopțile lumii, o reflectare liniștitoare a prezenței lui Dumnezeu și un ecou irezistibil al iubirii sale care ne invită la iubire.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu