Iubiţi fraţi şi surori, Astăzi, într-o singură solemnitate, îi pomenim pe sfinții Petru și Paul, patronii orașului și ai diecezei de Roma: unul ales de Isus ca păstor al turmei sale și celălalt ales ca apostol al neamurilor. În ei venerăm doi stâlpi ai Bisericii. Petru, păzitorul poporului lui Dumnezeu, apare de multe ori în […]

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi, într-o singură solemnitate, îi pomenim pe sfinții Petru și Paul, patronii orașului și ai diecezei de Roma: unul ales de Isus ca păstor al turmei sale și celălalt ales ca apostol al neamurilor. În ei venerăm doi stâlpi ai Bisericii.

Petru, păzitorul poporului lui Dumnezeu, apare de multe ori în Noul Testament ca fiind angajat să păstreze comuniunea dintre frații. El este cel care, pe Marea Galileei, după o noapte de muncă aparent fără rod, îi spune Învățătorului: „N-am prins nimic; dar la cuvântul tău voi arunca mrejele” (Lc 5,5) și pornește din nou la drum, luându-i pe ceilalți cu el. El este cel care, în timp ce mulți se îndepărtează de Domnul după discursul aspru despre Pâinea vieții, îi spune lui Mesia: „La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68) și rămâne, împreună cu ceilalți unsprezece. El este cel care în Cezareea îl recunoaște pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și vorbește pentru toți în mărturisirea singurei credințe, așa cum am auzit în Evanghelie (cf. Mt 16,13-19). Chiar și după înviere, pe malurile lacului, el este primul care ajunge la Cristos, aruncându-se în apă și înotând înaintea celorlalți, pentru a-și reînnoi cu umilință iubirea și a primi confirmarea misiunii sale (cf. In 21,1-17).

Și Petru rămâne fidel acestei misiuni, chiar și atunci când, de exemplu, la Ierusalim, problema admiterii la Botez a păgânilor necircumciși amenință să divizeze comunitatea. Își adună frații, îi ascultă și, în final, călăuzit de Duhul Sfânt, ia decizia, păstrând comuniunea și inaugurând o nouă eră pentru întregul popor al lui Dumnezeu: „Credem – afirmă el – că suntem mântuiți prin harul Domnului Isus […] precum și ei” (Fap 15,11).

Această măreție a spiritului nu înseamnă că Petru este perfect. În timpul Pătimirii, el îl neagă pe Învățător, pentru ca mai târziu să plângă cu lacrimi sincere de pocăință (Lc 22,54-62); iar Paul însuși, în diferite ocazii, îi reproșează inconsecvența unora dintre comportamentele sale (cf. Gal 2,11-14). Totuși, el știe să-și recunoască greșelile și să se căiască, fără a se descuraja sau a eșua în misiunea sa de a vesti Evanghelia și de a aduna turma lui Cristos, până la punctul martiriului, pe care îl suferă chiar aici, la Roma, nu departe de locul unde ne aflăm noi.

Această grijă fidelă și răbdătoare pentru unitate este bine exprimată de simbolul cheilor, cu care îl identificăm adesea (cf. Mt 16,19). O cheie, de fapt, nu dărâmă ușile, ci le deschide și le închide, căutând în ele pârghiile potrivite și însoțindu-le mișcările, astfel încât blocajele se dizolvă, porțile alunecă și ușile se învârt liber pe balamale, unind spații și transformând multe încăperi izolate într-o singură casă primitoare. De asemenea, comuniunea în Biserică nu se construiește devenind rigid în propriile poziții, ci căutând, în inimile tuturor, puncte de convergență în Adevăr, în a cărui lumină numai fiecare devine instrument de creștere pentru celălalt.

Din această perspectivă, am putea interpreta misiunea încredințată de Domnul lui Petru și succesorilor săi în folosul întregului popor sfânt al lui Dumnezeu: să asculte, cu ajutorul său, vocile fiecăruia, să discearnă inspirațiile, să le călăuzească drumurile, să îndrepte erorile, să-i instruiască, să-i încurajeze, să-i îndemne și să-i însoțească pe frații și surorile lor, astfel încât, docili la acțiunea aceluiași Duh (cf. 1Cor 12,1-11), să coopereze la mântuirea unii altora și a întregii omeniri. Exemplul lui Petru este însă și o invitație adresată fiecărui creștin de a fi constructor de unitate, punându-l pe Dumnezeu în centrul vieții sale și apropiindu-se de frații și surorile sale, atent la experiențele și nevoile lor (cf. Francisc, Cateheză, 9 octombrie 2024), să trăiască împreună cu ei în caritate și astfel „să ducă la bun sfârșit vestirea Evangheliei” (cf. 2Tim 4,17).

Aceasta este și învățătura lui Paul, celălalt mare apostol pe care îl celebrăm astăzi, un neobosit vestitor al Veştii Bune. Și el are simboluri distinctive: cartea și sabia, strâns legate între ele. Autorul Scrisorii către Evrei o explică bine, scriind: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere și mai ascuţit decât orice sabie cu două tăișuri”, capabil să pătrundă „până la despărțitura sufletului și a duhului” și să discearnă „sentimentele și gândurile inimii” (cf. Evr 4,12).

Asta a realizat Dumnezeu în inima tânărului Saul, cucerindu-l (cf. Fil 3,12) și conducându-l mai întâi să se convertească la Evanghelie, luând un nume nou, apoi să o proclame în întreaga lume și, în final, să o mărturisească, asemenea lui Petru, chiar în acest oraș, până la punctul de a-și da viața. Apostolul neamurilor s-a lăsat transformat de puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care l-a îndepărtat de violență și l-a condus pe calea iubirii.

Sfântul Augustin, comentând convertirea sa și misiunea sa, spunea: „Pe când mergea [la Damasc] cu inima tremurând de amenințări și masacre, a fost chemat pe nume și trântit la pământ de glasul ceresc (cf. Fap 9,1-7), adică de Cuvântul care l-a chemat” (Sermo 299/A augm., 6). Și a adăugat: „Dumnezeu l-a luat pe persecutorul Bisericii și l-a făcut mesager al păcii. I-a iertat toate păcatele și l-a pus într-o slujire în care putea ierta păcatele altora” (ibid.).

Preaiubiţilor, este important pentru noi astăzi să privim la acești doi sfinți – Petru și Paul – pentru a înțelege cum putem fi noi, la rândul nostru, apostoli și constructori ai unității, slujitori generoși ai adevărului în caritate. În acest spirit ne pregătim să trăim ritul antic și sugestiv al prezentării pallium-ului arhiepiscopilor metropolitani. Aceste eșarfe albe de lână, împodobite cu cruci, exprimă angajarea fiecărui păstor – și, de asemenea, al fiecărui creștin – de a-i lua pe umerii săi pe frații și surorile încredințate lui, ca pe miei din turma Domnului, și de a-și sacrifica pentru ei energia, timpul, efortul și chiar viața, pentru ca Evanghelia să ajungă la toți și întreaga lume să găsească în ea armonie și concordie (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 38).

Cu aceste sentimente, am bucuria de a adresa salutul meu cordial membrilor Delegației Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, trimisă de iubitul nostru frate, Sanctitatea Sa Bartolomeu, și condusă de Eminența Sa Emanuel, mitropolit de Calcedon.

Să ne rugăm sfinților Petru și Paul pentru ca ei să ne susțină pe drumul comuniunii pe urmele Mântuitorului. Este calea pe care El a trasat-o, cea pentru care s-a rugat Tatălui la Ultima Cină (cf. In 17,21-23), ținta la care ne-a învățat să tânjim cu speranță încrezătoare (cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia cu impunerea pallium-ului asupra noilor mitropoliți, 29 iunie 2012).

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu