Iubiți fraţi şi surori,
Este un har să ne întâlnim în această zi când Inima lui Isus ne permite să o contemplăm ca pe inima istoriei. Sunt bucuros să celebrez Euharistia cu voi, mulțumind pentru credința și caritatea despre care am primit atâtea mărturii în această călătorie apostolică și care fac din acest arhipelag, atât de cunoscut pentru frumusețea și ospitalitatea sa, un loc unde Domnul Înviat ne precede și se manifestă. Înaintea noastră, marea evocă infinitul, așa cum face și cerul; dar infinită mai presus de toate este dorința care unește inima lui Dumnezeu cu atâtea inimi umane, ale căror bucurii și speranțe, dureri și angoase își găsesc ecou în inima Bisericii (cf. Gaudium et spes, 1). Nicio ființă umană nu este o insulă; amplasarea geografică a acestei dieceze și provocările pastorale cu care se confruntă mărturisesc că ne-am născut pentru întâlnire și că nu există niciun obstacol, distanță, pericol sau amenințare care să ne poată împiedica pe fiecare dintre noi în drumul nostru. Fie că rămânem în același loc o viață întreagă, fie că alegem sau suntem forțați să plecăm, nimeni nu rămâne vreodată nemișcat. Acesta este secretul inimii: chemarea intimă la exod și la întâlnire.
Însă Inima lui Isus ne dezvăluie cum să nu ne pierdem într-un dinamism steril: „Dumnezeu l-a trimis pe singurul său Fiu în lume, ca noi să trăim prin El” (1In 4,9). Există viață atunci când viața este dăruită. Altfel, ne învârtim în gol. Într-adevăr, „așa cum ne amintește Conciliul, ființele umane sunt chemate la comuniune cu Dumnezeu și «nu își pot găsi propria împlinire decât în dăruirea sinceră de sine»; vocația lor cea mai profundă este să intre în mișcarea trinitară a iubirii primite și împărtășite” (Magnifica humanitas, 48). Papa Francisc a observat: „Mulți oameni experimentează un dezechilibru profund care îi împinge să facă lucrurile cu o viteză amețitoare pentru a se simți ocupați, într-o grabă constantă care, la rândul său, îi duce să calce în picioare tot ce îi înconjoară. Acest lucru are un impact asupra modului în care este tratat mediul înconjurător” (Laudato si’, 225). Aceste cuvinte interoghează și vocația turistică a insulei Tenerife, atât pentru cei care aleg să petreacă o vacanță aici, cât și pentru cei care trăiesc și lucrează pe insulă, în contact cu vizitatori din atâtea țări din întreaga lume. Ce caută inima omului? Cum putem răspunde setei sale în mod autentic? Cât de important este, mai ales pentru cei care se lasă călăuziți de Evanghelie, să nu reducă totul la comerț și profit. „Cei care se bucură mai mult de fiecare clipă și o trăiesc mai bine sunt cei care încetează să mai alerge de la un lucru la altul, căutând mereu ceea ce le lipsește, și experimentează ce înseamnă să prețuiești fiecare persoană și fiecare lucru, învață să te conectezi cu ceilalți și știu să găsești bucurie în lucrurile cele mai simple. În acest fel, reușesc să diminueze nevoile nesatisfăcute și să reducă oboseala și obsesia” (ibid., 223). Iubiţi frați și surori, interpretați în acest fel vocația voastră de a primi.
Evanghelia de astăzi pare să radicalizeze această provocare și ne amintește de bogăția săracilor: un paradox care trimite direct la viața lui Isus, la adevărul său, la calea pe care continuă să ne ceară să-l urmăm. În pasajul pe care tocmai l-am ascultat, El îl binecuvântează pe Tatăl pentru aceasta: celor mici – ceea ce în acest context înseamnă cei mai mici dintre noi, cei pe care nimeni nu-i consideră capabili de gândire și de vorbire – Dumnezeu s-a revelat. I-a îmbogățit cu ceea ce rămâne ascuns celor înconjurați de admirație și succes. Cu exortaţi apostolică Dilexi te am vrut să atrag atenția asupra acestui loc privilegiat al săracilor în Revelația divină și în misiunea Bisericii.
Este un mister care rezonează într-un mod complet specific pe aceste insule, în inima rutelor de migrație care le fac un loc de prim refugiu pentru frații și surorile a căror călătorie este, în general, plină de pericole și violențe de nedescris. În fața celor care exploatează disperarea, noi, creștinii, putem oferi mai mult decât o simplă reflectare a Domnului care spune: „Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați, și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Cel mai mare har este să ne lăsăm evanghelizați de cei pe care îi ajutăm, să recunoaștem înțelepciunea misterioasă a lui Dumnezeu scrisă în însăși carnea lor: „Crescuți în sărăcie extremă, învățând să supraviețuiască în cele mai dificile condiții, încrezându-se în Dumnezeu cu certitudinea că nimeni altcineva nu-i ia în serios, ajutându-se unii pe alții în momentele cele mai întunecate, săracii au învățat multe lucruri pe care le păstrează în misterul inimii lor. Cei dintre noi care nu au trăit situații similare, o viață trăită la limită, cu siguranță au mult de primit de la acea sursă de înțelepciune care este experiența săracilor. Numai comparând plângerile noastre cu suferințele și privațiunile lor este posibil să primim o mustrare care ne invită să ne simplificăm viața” (Dilexi te, 102). Domnul, care îi mustră și îi corectează pe cei pe care îi iubește (cf. Ap 3,19), dorește să ne facă viața simplă și veselă.
Dragi frați și surori, vă mulțumesc pentru ceea ce sunteți, vă mulțumesc pentru ceea ce faceți, făcând din această insulă un loc unde putem întâlni Inima lui Cristos în fețele prietenoase și primitoare ale persoanelor și comunităților fraterne. „Am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi” (1In 4,16): fie ca această mărturisire de credință, transmisă de Prima Scrisoare a lui Ioan, să strălucească mereu în voi și să vă inspire la rugăciune și acțiune. Acordați atenție adolescenților și tinerilor, bogaților și săracilor, rezidenților și oaspeților: toți au nevoie să fie cunoscuți cu o privire care vede dincolo de aparențe și recunoaște profunzimea inimilor lor neliniștite, care adesea sunt deja orientate, poate inconștient, spre Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea sa. Fie ca printre voi să fie palpabil că „Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Aceasta este inima Evangheliei, inima lui Cristos. Cei care se cufundă în ea nu mai trăiesc pentru ei înșiși. Deschideți această mare de iubire tuturor! Aceasta este dorința și rugăciunea mea pentru voi și pentru toți cei pe care îi întâlniți în călătoria voastră.
______________
Mulțumire finală la sfârşitul Sfintei Liturghii
Excelență, vă mulțumesc din adâncul inimii și, împreună cu dumneavoastră, întregului popor din Tenerife, păstorilor săi și autorităților civile.
Iubiți frați și surori, cu această celebrare euharistică se încheie călătoria mea apostolică în Spania. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor celor care m-au primit și care, în nenumărate moduri, au colaborat la pregătirea și desfășurarea diferitelor evenimente de la Madrid, Barcelona și Montserrat, precum și aici, în Insulele Canare.
Mă întorc la Roma mișcat de marea afecțiune cu care am fost primit și mângâiat de mărturiile de credință și de iubire față de Biserică, expresii ale marii inimi catolice a Spaniei.
Din acest port, care poartă numele Sfintei Cruci, gândurile mele se întind spre întreaga lume și spre rănile ei, care provoacă suferință unor națiuni întregi. Tuturor aș dori să repet motto-ul acestei călătorii: „Ridicați ochii!”. Da, să ne îndreptăm privirea spre Cristos cel Răstignit; Inima sa este izvorul milostivirii, singura care poate mântui omenirea, atât de nevoiașă de iertare și de reconciliere, pentru a ajunge la pacea adevărată și durabilă. Să ne ridicăm ochii așa cum a făcut Maria, Mama tuturor celor care suferă, și, călăuziți de ea, să ne reluăm drumul cu speranță!
Dragi frați și surori! Vă mulțumesc din adâncul inimii! Să rămânem uniți în rugăciune și în comuniune cu Cristos și cu sfânta Biserică.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu