(Parohia pontificală „Sfântul Toma de Villanova” – Castel Gandolfo, sâmbătă, 15 august 2026)
Iubiți fraţi şi surori,
Cu mare bucurie, și anul acesta, celebrez împreună cu voi solemnitatea Adormirii Maicii Domnului.
Magisteriul Bisericii ne învață că „Maria, după ce și-a încheiat cursul vieții sale pământești, a fost ridicată cu trup și suflet la gloria cerească” (Pius al XII-lea, Constituția apostolică Munificentissimus Deus, 1 noiembrie 1950) și ne arată, în acest mister, împlinirea plinătății harului pe care Dumnezeu i-a acordat-o în Neprihănita sa Zămislire (cf. ibid.).
Din acest motiv, multe opere de artă o înfățișează, la sfârșitul vieții sale pământești, ca o tânără frumoasă care se ridică fizic de pe pământ spre bolta cerului. Ele sunt inspirate de scena descrisă în pasajul din Cartea Apocalipsului pe care l-am ascultat în prima lectură: „O femeie îmbrăcată în soare și cu luna sub picioarele ei” (cf. Ap 12,1), semnificând că în inima Mariei se întâlnesc cerul și pământul, timpul și veșnicia.
Această imagine, la suprafață, contrastează cu experiența noastră despre ceea ce ne face trecerea anilor. Odată cu vârsta, trupurile noastre nu mai devin mai agile, ci mai grele; pielea noastră nu mai devine mai proaspătă, ci prezintă semne de îmbătrânire; părul nostru nu mai capătă culoare și strălucire, ci devine gri și apoi alb. Așadar, ce avem în comun cu tânăra minunată înfățișată pe altarele noastre?
Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să unim cele două simboluri pe care le-am menționat: trupul nestricăcios al Maicii Domnului și inima ei neporihănită. Puritatea sufletului, în Maria – ca și în noi – este cea care, prin harul lui Dumnezeu, luminează și transfigurează întreaga persoană, aducând-o în slava cerului.
Glorificarea Mariei în trup și suflet ne învață că adevărata noastră frumusețe nu constă în a ascunde semnele trecerii timpului, ci în a arăta, imprimate chiar și în trupul nostru, semnele unei iubiri veșnice (cf. 1Cor 13,8).
Astfel, ne invită să reconsiderăm multe dintre standardele estetice, predominant hedoniste și consumiste, pe care lumea ni le impune. Aceste standarde riscă să ne întemnițeze într-o condiționare grea, făcându-ne să risipim energie prețioasă pe lucruri care nu contează cu adevărat și nu durează pentru totdeauna. În experiența obișnuită, putem întâlni oameni ale căror fețe sunt marcate de vârstă și suferință, dar capabile să radieze seninătate, bunăvoință și pace; la fel cum îi putem observa pe alții, poate atrăgători la exterior, dar duri și reci în interior. Și este ușor de înțeles unde se află adevărata frumusețe și unde există încă nevoie de convertire, de iertare și de vindecare.
Dacă vrem cu adevărat să descoperim și să cultivăm frumusețea divină care ne înconjoară și pentru care suntem creați și să o răspândim în jurul nostru, trebuie să învățăm să o citim atât în chipul blând al unui copil, cât și în ridurile unei persoane în vârstă, în vioiciunea unui tânăr, precum și în calmul unui adult, în ornamentele sărbătorii, precum și în hainele și uneltele de muncă. Trebuie să ascultăm poveștile de iubire unice pe care fiecare dintre aceste realități ni le spune, recunoscând în ele mici licăriri de rai.
Iubirea este cea mai frumoasă podoabă a omului: iubirea care transfigurează, transformă, înnobilează și ne ridică; care ne face ușori, liberi și apropiați de Dumnezeu, chiar și prin suișurile și coborâșurile vieții.
Sfântul Paul al VI-lea, meditând asupra misterului Adormirii Fecioarei, spunea că, pentru a-i înțelege sensul, „trebuie să facem termenii pe care îi folosim în limbajul pământesc superlativi și absoluți […], să ne imaginăm eternul în miniatură” (Omilie, 15 august 1969). Și referitor la această întâlnire a infinitului și a finitului în Maica Domnului, Papa Francisc a scris: „Maria este cea care poate transforma un grajd într-o casă pentru Isus, cu câteva scutece sărace și un munte de tandrețe” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286).
Miracolul pe care Maria, tânăra din Nazaret, l-a trăit în inima sa nevinovată și care a dus-o la slava cerului, este o întâlnire a extremelor, așa cum mărturisește ea însăși în cuvintele inspirate din Magnificat, pe care le-am ascultat în Evanghelie (cf. Lc 1,46-55). În acest cântec, prin expresiile umile ale credinței sale, Maica Cerului ne vorbește simplu despre mistere grandioase: despre Dumnezeu care în ea se face om pentru a mântui omenirea, despre Cel Veșnic care se manifestă în ea în timp pentru a redeschide și nouă calea spre veșnicie, arătându-ne în același timp, în condiția sa de „slujitoare umilă”, „mica dimensiune” în care, așa cum spunea sfântul Paul al VI-lea, și noi îl putem întâlni pe Domnul.
Sublimitatea misterului pe care îl celebrăm, așadar, nu trebuie căutată departe. O putem găsi oriunde există adevărată caritate: în ochii unui tată și ai unei mame care se întorc acasă după o zi de muncă, obosiți, dar fericiți să fie alături de copiii lor; pe chipurile bunicilor și bunicelor care, în pofida problemelor vârstei, sunt reaprinși de o energie neașteptată în timp ce se îngrijesc de nepoții lor; sau, de asemenea, în angajarea tinerilor care se străduiesc să crească curați și onești, dispuși chiar să meargă împotriva curentului „ceea ce fac toți ceilalți”; în sfârșit, în munca atâtor bărbați și femei care zilnic, cu credință și dăruire, contribuie la aducerea unui pic de cer pe pământ și a pământului spre cer.
Preaiubiţilor, chipul frumos al Celei Ridicate la cer este unic, depășind orice reprezentare posibilă, dar, în același timp, ne este familiar: este cel al oamenilor care ne înconjoară, chiar și în acest moment, frații și surorile cu care împărtășim, în credință, ofranda zilnică a vieții noastre. Din acest motiv, în femeia din Apocalips, comunitatea credincioșilor se vede pe sine, iar Conciliul al II-lea din Vatican o descrie pe Maria drept „imaginea și începutul Bisericii, […] semn de speranță sigură și mângâiere” (Constituția dogmatică Lumen gentium, 68). În sfânta ei umanitate, prin harul lui Dumnezeu, este prezentă și a noastră; și noi suntem acolo, chemați să trăim aceeași plinătate de viață ca ea și să împărtășim aceeași glorie a ei.
Sfântul Augustin, vorbind despre învierea lui Cristos, i-a invitat pe creștinii timpului său să o facă busola și punctul de referință al existenței lor. El a spus: „Cristos a înviat pentru a nu mai muri niciodată […]. Schimbă cursul, urmează lumina! Începe să te ridici din același loc de unde a înviat” (Enarratio in Psalmos 126, 7).
Să ne însușim invitația sa. Să urmăm lumina Celui Înviat, schimbând cursul dacă este necesar. Să facem acest lucru, mai ales astăzi, privind spre Maria, pe care Dumnezeu a încoronat-o cu glorie în trup și suflet și pe care ne-a dăruit-o ca Mamă, călăuză, tovarășă de călătorie și ocrotitoare pe calea spre cer.
LEO PP. XIV
Traducere de Pr. dr. Mihai Pătrașcu