Iubiți fraţi şi surori,

După cum vă amintiți, încă „în primele zile ale pontificatului meu am simțit datoria și o dorință profundă de a mă apropia de Genazzano, de sanctuarul Fecioarei Noastre a Bunului Sfat, care de-a lungul vieții mele m-a însoțit cu prezența sa maternă, cu înțelepciunea sa și cu exemplul iubirii sale pentru Fiul său, care este mereu centrul credinței mele” (Dedicație în cartea de oaspeți a sanctuarului, 10 mai 2025). Sunt din nou aici cu bucurie, pentru a celebra împreună cu voi Ajunul Nașterii Preasfintei Fecioare și pentru a încredința Mariei Copilă tot ceea ce se naște încă în această omenire săracă, dar magnifică: fragilă ca un vlăstar, dar semn al fidelității lui Dumnezeu. Da, Maria este aurora unei zile diferite, a lumii noastre în sfârșit eliberate de rău. Și suntem aici, lângă ea, în jurul altarului din care mântuirea vine la noi și ne transformă, fii în Fiul. Să-i cerem Sfatul ei cel Bun, pentru a primi Cuvântul divin, a-l păstra în noi și a-l aduce la lumină prin decizii curajoase și înțelepte, decizii de convertire autentică.

Preaiubiţilor, în acest loc de prezență augustiniană străveche voi reveni la paginile biblice tocmai proclamate cu ajutorul sfântului Toma de Villanova, călugăr și episcop augustinian care, dedicându-și viața slujirii săracilor, a pătruns adânc în adevărul credinței. El a putut să vadă paradoxul micii și, ca să spunem așa, al marginalității Mariei, puse în centrul economiei mântuirii. Să ne întrebăm: cum trebuia să fie nașterea unei fetițe pe vremea lui Ioachim și a Anei? Sfântul Toma sapă adânc: „Am reflectat de multe ori – scrie el – și m-am întrebat de ce evangheliștii, care au vorbit atât de mult despre sfântul Ioan Botezătorul și despre apostoli, ne povestesc într-un mod atât de succint istoria Fecioarei Maria, care îi depășește pe toți ceilalți în ceea ce privește istoria ei și statura ei personală. De ce, mă întreb, nu ni s-a descris modul ei despre concepere, despre nașterea ei, educația ei, obiceiurile ei, virtuțile care o împodobeau, ce relație umană a avut cu fiul ei, cum s-a raportat cu el, cum a trăit cu apostolii după înălțarea ei? Toate aceste lucruri erau importante și credincioșii le-ar fi citit cu un devotament singular și ar fi plăcut oamenilor de rând. O, evangheliști, mă adresez vouă! De ce ne-aţi lipsit de o bucurie atât de mare cu tăcerea voastră? De ce aţi omis detalii atât de vesele, de mult așteptate, atât de plăcute?” (Opere complete VII, 266.8).

Găsim în aceste cuvinte o sugestie importantă pentru credința noastră: să punem la îndoială Scriptura și autorii ei, să discutăm textul și să dialogăm cu martorii Apocalipsului, ca și cu prietenii. Suntem într-adevăr „concetățeni ai sfinților și oameni de casă ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19), și de la Maria însăși învățăm inteligența care conversează cu Dumnezeu, care pune întrebări (cf. Lc 1,34) și interpretează evenimentele, păzindu-le și conectându-le în inimile noastre (cf. Lc 2,19,51). Evanghelia după Matei, însă, pare să-l justifice pe sfântul Toma de Villanova cu tăcerea sa. Am auzit-o: relatează prezența Mariei, dar nu un cuvânt. Totuși, simpla prezență a Mariei – și a Fiului în ea – mișcă întreaga istorie: cea a lui Iosif și a întregii sale case. Prezența Mariei provoacă un salt în genealogie, ca o noutate neașteptată, capabilă să modifice nu numai așteptările, ci și comportamentul previzibil al unui om. Ceea ce aude Iosif, ceea ce decide și ceea ce face, în fapt, este un răspuns la Dumnezeu și la prezența Mariei, la diferența ei absolută, care transcende orice discurs și relatare posibilă. În Maria, mântuirea își găsește o casă: Dumnezeu cu noi!

Sfântul nostru Toma scrie mai departe: „Ei bine, referitor la aceste reflecții ale mele la care m-am referit, despre motivul pentru care nu s-a scris o carte despre faptele Fecioarei, așa cum s-a făcut pentru faptele lui Paul, […] singurul lucru care îmi vine în minte este că a fost așa pentru că a plăcut Duhului Sfânt și că evangheliștii, din impuls, au tăcut despre ea, pentru simplul motiv că gloria Fecioarei, așa cum citim în psalm, era toată în ea (cf. Ps 44,14 Vulg.) și putea fi imaginată mai degrabă decât descrisă și că, ca rezumat al istorii ei, este suficient ceea ce este exprimat în titlu: că Isus s-a născut din ea. Ce altceva vrei să știi? Ce altceva cauți la Fecioară? Îți este suficient să știi că ea este Maica lui Dumnezeu” (ibid.).

Iubiți frați și surori, ne simțim amețiți în fața acestui Mister: este imposibil să ne obișnuim! Celebrăm nașterea unei copile chemate să devină Maica Creatorului său, Maica lui Dumnezeu care mântuiește. Totuși, se naște simplu o copilă, precum fiicele și nepoatele pe care le ținem în brațe. Astăzi avem pentru ea titluri nobile și înalte, de Stăpână și Regină, dar calea lui Dumnezeu a fost și rămâne mai simplă și mai tăcută, dar nu mai puțin puternică și transformatoare. Este calea lui Isus însuși, „întâiul născut dintre mulți frați” (Rom 8,29). Astfel, asemenea Mariei, și noi suntem „predestinați să fim transformați după chipul Fiului” (ibid.): prin har, desigur, dar dorind și preferând calea sa, alegerile sale, drumul său către alte căi. În Isus Cristos, Dumnezeu a ales cele mai umile condiții istorice și cea mai umilă dintre creaturi pentru a manifesta unicitatea Împărăției sale, în care aroganța nu are loc și atotputernicia este creație, slujire și grijă de viață.

Sfântul Toma de Villanova adaugă apoi: „Lasă-ți imaginația să zboare, lărgește limitele înțelegerii tale și pictează în adâncul sufletului tău o tânără femeie care este cea mai pură, cea mai prudentă, cea mai frumoasă, cea mai devotată, cea mai umilă, cea mai blândă, plină de orice har, cea mai bogată în sfințenie, împodobită cu orice virtute, înfrumusețată cu orice carismă, absolut plăcută lui Dumnezeu; amplifică-o cât poți, imaginează-ți cât ești capabil” (ibid.). Sfântul Toma ne invită la acest minunat exercițiu al imaginației. Și observă: „Duhul Sfânt nu a descris-o în scris, ci a așteptat să o pictezi în interior” (ibid., VII, 266, 9). Iubiţi frați și surori, exact așa este: în rugăciunea contemplativă, ceea ce lumea nu ne spune, dar există deja, prinde contur; ceea ce este încă invizibil, dar posedă în sine un nou tip de forță. Aceasta nu este fantezie, ci profeție. Avem nevoie de ea, în vremuri de distrugere și incertitudine, pentru a vedea lucrarea lui Dumnezeu și a o sluji.

În micul Betleem, profetul Miheia a simțit ridicarea unui Rege al păcii, datorită căruia am putea în sfârșit să locuim în siguranță pe pământ (cf. Mih 5,1-4). Și astăzi, în rugăciunea zilei, îndreptându-ne către micuța Maria, am cerut ca „celebrarea nașterii ei să ne sporească pacea”. Da, preaiubiţilor, vrem să ne imaginăm pacea – să lărgim limitele înțelegerii și să o pictăm în sufletele noastre – să recunoaștem că ea există deja, să o primim și să o slujim. Este darul lui Dumnezeu, suflarea Celui Înviat, lucrarea Duhului Sfânt. Să lăsăm pacea să crească în noi. Va încolți în lume. Și Maica Bunului Sfat ne va însoți în această misiune.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu