Fraților preaiubiţi,

Ne-am adunat în jurul altarului Domnului, lângă mormântul sfântului Petru, pentru a începe consistoriul. Venim să celebrăm această Euharistie din toate părțile lumii: împreună cu viețile noastre, îi oferim așadar lui Dumnezeu comunitățile și popoarele pe care le purtăm în inimile noastre, precum și proiectele și experiențele noastre pastorale, atât bucuroase, cât și provocatoare.

Această varietate de afecțiuni și gânduri se concentrează acum: găsește acel centru luminos, care este Cristos. El însuși, în persoană, ni se adresează, spunând: „Eu sunt vița cea adevărată” (In 15,1). Prin Isus, harul și adevărul se revarsă în viața noastră (cf. In 1,17), reînnoindu-ne intim: aceste daruri divine sunt și seva roditoare a consistoriului pe care îl inaugurăm astăzi. Evanghelia însăși pregătește condițiile pentru ca acesta să fie roditor: „Rămâneți în mine și eu în voi” (In 15,4). Pe de o parte, Învățătorul ne avertizează că „fără mine nu puteți face nimic” (v. 5), pe de altă parte, vrea ca discipolii săi să aducă „mult rod” (v. 8). Da, mult: harul lui Dumnezeu nu produce o creștere zădărnicită în cei care îl primesc, ci mai degrabă o dezvoltare înfloritoare. Cuvântul veșnic, de fapt, s-a făcut om pentru ca toți „să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 10,10). Începută în credință, această viață este chiar întărită prin proba tăierii, pentru că este cultivată prin grija Tatălui.

În timp ce îi cerem lui Dumnezeu putere și înțelepciune, este semnificativ faptul că acest consistoriu al nostru are loc în ajunul solemnității Sfinților Apostoli Petru și Paul. Să ne oprim împreună în această amintire, care amintește de pilonii Bisericii catolice și romane, cei doi martiri misionari a căror predică a devenit una cu viaţa lor, până acolo încât să devină parte a Sfintelor Scripturi.

Ascultând astăzi cuvintele sfântului Paul către corinteni, putem observa fericita lor consonanță cu cele ale Evangheliei. Diferitele carisme, slujiri și activități ecleziale sunt ca mlădițele aceleiași vițe, adică ale singurului Domn (cf. 1Cor 12,4-6) care îl insuflă pe Duhul Sfânt în Biserica sa. Această unitate organică corespunde criteriului care face ca toate acele slujiri ecleziale să fie bune și fructuoase: criteriul binelui comun (cf. v. 7).

Preaiubiţilor, din Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat, aș dori să extrag câteva îndrumări pentru discernământul nostru în aceste zile.

În primul rând, exemplul sfinților Petru și Paul ne încurajează să împărtășim adevărata libertate în credință. Într-adevăr, relația noastră cu Domnul Isus ne eliberează de păcat și de frică: în timp ce El ne cheamă să-l urmăm, El însuși ne trimite în lume ca succesori ai apostolilor. Proclamarea Evangheliei, celebrarea Sacramentelor și dedicarea noastră turmei Domnului se împlinesc și rodesc în măsura în care credem în El, Bunul Păstor. Credința este acea virtute, care nu trebuie niciodată dedusă, care dă viață Bisericii, deoarece corespunde harului care hrănește mlădițele singurei vițe. Biserica vie este Biserica ce crede, prin darul Duhului Sfânt revărsat în inimile noastre: această Biserică aduce mult rod. De aceea, așa cum harul divin precede libertatea umană, tot așa credința Bisericii o precede pe a noastră și cere să fie mărturisită cu fervoare. Această misiune îl are pe Cristos ca început și sfârșit: după cum spune psalmistul: „Vestiți din zi în zi mântuirea sa, vestiți printre neamuri slava sa” (Ps 96,2-3).

În al doilea rând, cerem darul păcii în unitate. În timp ce invităm toate popoarele la credință, în care suntem cu adevărat liberi, tensiunile internaționale și conflictele rănesc grav familia umană. Totuși, nu lipsesc, dimpotrivă, se înmulțesc în Biserică și în întreaga lume inițiativele și experiențele care cer respectul pentru demnitatea umană, dreptate, drept și, pur și simplu, pentru uman. Acesta este un motiv de speranță, pentru că atestă frumusețea lucrării lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul și asemănarea sa, ca semn al gloriei sale în lume. Când acest semn este rănit, suntem cu toții răniți. Când este corupt, cu toții suferim. Când este ucis, cu toții ne simțim sfâșiați. De aceea, războiul nu este niciodată demn de om și nu este niciodată binecuvântat de Dumnezeu, deoarece Creatorul ne-a înzestrat cu inteligența și voința de a rezolva conflictele ca ființe umane și nu ca animale, poate echipate cu arme hiper-tehnologice. Unitatea familiei umane precede popoarele și statele individuale. Acesta nu este numai un fapt biologic: este un principiu etic. Pacea este o datorie a dreptății, deoarece suntem o singură familie umană, o magnifica humanitas care își găsește în Cristos propriul Cap și Mântuitor.

Reflectând asupra enciclicei promulgate pe 15 mai, trebuie, așadar, să continuăm pe calea trasată de sfântul Paul al VI-lea: atunci când „a introdus expresia «civilizație a iubirii», lumea era marcată de războiul rece, de cursa înarmărilor și de grave dezechilibre economice. În acest context, Biserica a indicat o cale alternativă la opoziția ideologică dintre sisteme, imaginând o ordine socială în care dreptatea și caritatea sunt împletite” (Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 186. Cf. Sfântul Paul al VI-lea, Regina Caeli, 17 mai 1970). Astfel, de fapt, mărturia creștină devine profeția unei lumi noi, evanghelizare și slujire, un proiect cultural și social care promovează integral dezvoltarea umană. În timp ce proclamă Evanghelia, în mijlocul bucuriilor și persecuțiilor, Biserica nu este niciodată partizană: este pentru toți și fiecăruia îi adresează același cuvânt de convertire și de mântuire.

În al treilea rând, astăzi și întotdeauna, să ne bucurăm de armonie în ascultare, adică în ascultarea care recunoaște darul Cuvântului, întrupat pentru noi. Prin acest exercițiu, Duhul Sfânt ne călăuzește, arătând El însuși problemele și oportunitățile pastorale, purificând intențiile și corectând orice se abate de la calea comună. Implementarea Sinodului, la care suntem angajați, invită pe toți să procedeze în unitatea credinței, în promovarea păcii, în ascultare de Cuvântul viu, care este Isus. În această lumină, „schimbările culturale enorme și rapide cer să căutăm constant să exprimăm adevărurile din toate timpurile într-un limbaj care să ne permită să recunoaștem noutatea lor permanentă” (Francisc, Exortația apostolică Evangelii gaudium, 41). Unicul Cuvânt, făcut om, este într-adevăr exprimat în toate limbile: Cristos cel mort și înviat este adevărata viță, care rodește prin toate culturile pe care creștinii le transformă din interior. Astfel, în timp ce ideologiile lumii se ofilesc, Duhul Sfânt face să înflorească în Biserică înțelegerea fraternă, caritatea și zelul misionar.

Lucrând împreună, colegialitatea noastră sintetizează sinodalitatea la care participă toți cei botezați, la unitatea poporului lui Dumnezeu. Sinodalitatea și colegialitatea sunt, de fapt, forme de fraternitate creștină, care ne leagă ca persoane botezate și ca episcopi. Prin urmare, ajutorul pe care mi-l puteți oferi în exercitarea slujirii petrine îl găsește în mine pe cel care cere, nu pe cel care poruncește. Autoritatea primatului, de fapt, aparține celui care ascultă și numai de aceea conduce, celui care învață și numai de aceea învață, urmându-l mereu pe unicul Învățător. Fie ca mijlocirea sfinților apostoli Petru și Paul să ne însoțească în acest drum captivant.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu