Co-patroană a Europei, soție, mamă, pelerină și fondatoare, sfânta Brigitta a știut să îmbine contemplaţia și acțiunea, caritatea și responsabilitatea publică. Prin scrisorile sale, ea i-a îndemnat pe papi și suverani la convertire, la reformarea Bisericii și la sfârșitul războaielor. Vocea ei continuă să amintească continentului de rădăcinile sale creștine și de vocația sa la pace.

Figura sfintei Brigitta a Suediei, pe care Biserica o comemorează astăzi, iese în evidență în istoria europeană ca o femeie capabilă să îmbine profunzimea mistică și angajarea concretă. Născută în 1303 în Castelul Finsta, într-o familie nobilă cu legături cu casa regală, a crescut într-un mediu în care coexistau credința, cultura și responsabilitatea civică. Încă din copilărie, a dezvăluit un caracter puternic și o sensibilitate religioasă neobișnuită: după o predică despre Pătimirea lui Cristos, s-a întrebat: „O, Doamne drag, cine te-a redus la aceasta?” și a perceput în interior răspunsul: „Toți cei care mă uită și disprețuiesc iubirea mea!”. A fost un episod care i-a modelat întreaga viață spirituală.

Chiar dacă a simțit o vocație călugărească, a acceptat căsătoria cu Ulf Gudmarsson, guvernatorul de Västergötland. Unirea lor, trăită în credință și dăruire față de săraci, devine un adevărat laborator de caritate: au fondat un spital, au ajutat bolnavii, au sprijinit tinerele aflate în dificultate și au îmbrățișat Regula terțiarilor franciscani. În familia lor s-au născut opt ​​copii, inclusiv Caterina, viitoare sfântă și însoţitoare a Brigittei în anii romani.

Moartea soțului ei, în 1344, a inaugurat o nouă etapă. Retrăgându-se la mănăstirea Alvastra, Brigitta a trăit ani de intensă rugăciune și maturizare interioară, timp în care au fost scrise celebrele sale Revelații. Aceste opt cărți sunt considerate de Biserică revelații private, deși recunosc – așa cum a amintit Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa apostolică prin care o proclamă co-patroană a Europei, alături de sfânta Ecaterina de Siena și sfânta Tereza Benedicta a Crucii – „autenticitatea generală a experienței sale interioare”.

Brigitta și-a dat seama că era chemată la o misiune care depășea granițele Suediei: să reformeze Biserica, să promoveze pacea și să îndemne la convertire personală și politică. În 1349, a plecat la Roma, care avea să devină a doua ei casă. A trăit în sărăcie, mai întâi ca oaspete a cardinalului Hugh Roger de Beaufort și apoi într-o casă din Piazza Farnese, acum sediul Curiei Brigittinelor.

Orașul pe care îl întâlnește este marcat de decădere, tensiune și absența Papei, care locuiește la Avignon. Brigitta suferă profund și face din întoarcerea Papei la mormântul lui Petru centrul misiunii sale, în paralel cu sfânta Ecaterina de Siena. Scrisorile ei către papi, suverani și principi ai Europei sunt apeluri sincere la pace: ea cere încetarea războiului, denunță abuzurile clericale și cere responsabilitate morală și politică.

Pe lângă angajarea epistolară, ea călătorește în toată Italia ca un pelerin neobosit: Assisi, Ortona, Benevento, Salerno, Amalfi, Gargano, Bari. La Napoli, ea inspiră o profundă reformă morală la curtea reginei Giovanna. În pofida acuzațiilor și a sărăciei extreme, ea continuă să-i sprijine pe bolnavi, să se roage și să scrie.

În 1370 Papa Urban al V-lea a aprobat Ordinul Preasfântului Mântuitor, conceput de Brigitta ca o comunitate „dublă”, cu călugărițe și călugări conduşi de o abatesă, imagine a Fecioarei în Cenacol. Un proiect inovator, destinat să marcheze spiritualitatea scandinavă de secole.

La o vârstă înaintată a făcut ultima sa mare călătorie: pelerinajul în Țara Sfântă. Are aproape șaptezeci de ani, dar nimic nu o reține. La Ierusalim meditează în locurile vieții lui Cristos, însoțită de fiica ei Caterina și de câțiva credincioşi colaboratori. Aici a contractat o boală care a dus la moartea ei, care a avut loc la Roma la 23 iulie 1373. Singurul ei regret a fost că nu l-a văzut pe Papa revenind definitiv la Roma, eveniment care avea să aibă loc abia în 1377.

Printre cele mai profunde roade ale spiritualității sale se numără Cele Cincisprezece Orațiuni, meditații zilnice despre Pătimirea lui Cristos care ne invită să retrăim momentele jertfei Domnului ca o cale de milostivire și reparare. Revelațiile, în schimb, documentează dialogul ei interior cu Cristos: viziuni, îndemnuri către cei puternici, apeluri la pace și la reforma Bisericii, un limbaj înflăcărat și simbolic capabil să călăuzească Europa către o credință mai vibrantă.

Moștenirea ei spirituală rămâne actuală: o femeie care a știut să unească contemplaţia și acțiunea, mistica și responsabilitatea publică, maternitatea și profeția. O voce care, de-a lungul secolelor, continuă să amintească Europei de rădăcinile sale creștine și de vocația sa la pace.

De Raffaele Iaria

(După Agenția SIR, 23 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu