Apelul papei Francisc pentru Miercurea Cenușii recitit în lumina Sfintei Scripturi

„Aceste trei lucruri, rugăciune, post, milostivire, sunt un singur lucru, şi primesc viaţă una de la cealaltă. Postul este sufletul rugăciunii şi milostivirea este viaţa postului. Nimeni să nu le despartă, pentru că nu reușesc să stea separate. Cel care are numai una din ele şi nu le are pe toate trei împreună, nu are nimic. De aceea, cel care se roagă, să postească. Cel care postește, să aibă milostivire”, sunt cuvintele pe care sfântul Petru Crisologul, în secolul al V-lea le folosea pentru a descrie practica postului creştin.

În decursul anilor, papa Francisc a amintit de mai multe ori importanţa postului şi în unele momente critice pentru istoria omenirii, n-a ezitat să convoace zile de post şi rugăciune: la 7 septembrie 2013 a convocat o zi de post pentru pacea în Siria, mai recent am văzut asta la 14 mai 2020, când pandemia era probabil la apogeul său şi am revăzut asta în urmă cu câteva zile, când a cerut ca postul din Miercurea Cenușii din acest an să fie îndreptat în mod specific spre rugăciunea pentru pace.

La încheierea audienței generale din 23 februarie, papa a lansat de fapt un apel pentru situația dramatică din Ucraina, pentru care papa Francisc a afirmat, în manieră foarte emoționantă, că are „o mare durere în inimă”. Invitaţia insistentă a pontifului s-a adresat după aceea întregii lumi, credincioase şi necredincioase, amintind că „Isus ne-a învățat că la nebunia diabolică a violenței se răspunde cu armele lui Dumnezeu, cu rugăciunea şi postul” şi invitând ca deja prevăzută zi de post din Miercurea Cenușii să devină o „Zi de post pentru pace”.

Pentru poporul lui Dumnezeu, hrănit de Sfintele Scripturi, această invitaţie pare să ne ducă imediat la Ninive şi la relatarea profetului Iona, trimis să predice cetății convertirea: „Şi au crezut oamenii din Ninive în Dumnezeu: au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu sac de la cel mai mare până la cel mai mic dintre ei” (Iona 3,5). Dar toată Sfânta Scriptură ne prezintă exemple despre modul în care poporul ales, în momentele în care se afla mai mult în dificultate, se îmbrăca în sac, postea şi se ruga pentru a cere ajutor de la Domnul.

Un alt exemplu din Vechiul Testament îl găsim chiar în prima lectură de astăzi, în care Domnul, prin gura profetului, afirmă: „Sunaţi din trâmbiță în Sion: consacrați un post şi convocați o adunare” (Il 2,15).

Privarea voluntară de hrană şi însoțirea acestui gest cu rugăciunea, în tradiția creştină devine un semnal al adevăratei convertiri a inimii, așadar imagine tangibilă a unei rugăciuni sincere care se înalţă la Dumnezeu pentru a implora milostivire.

În Evanghelie, Isus, înainte de a fi ispitit, postește patruzeci de zile şi patruzeci de nopți.

Când îl întreabă pe Isus pentru ce nu postesc discipolii săi, Isus răspunde că nu pot posti până când mirele este cu ei, dar că vor posti când mirele va fi luat de la ei (cf. Mc 2,19-20). Din păcate, toţi am trăit experienţa „stomacului închis” datorită pierderii unei persoane dragi: pentru aceasta Postul Mare a fost mereu asociat cu postul, pentru că aminteşte momentul în care Mirele este luat, umilit, răstignit. Şi însuși Isus descrie practic cum trebuie să fie postul: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi schimonosesc feţele ca să arate oamenilor că postesc! Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns! Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6,16-18).

Atunci postul de la mâncare devine imagine tangibilă a unui post mult mai profund, caracteristic al așteptării creştine a unei foame care poate fi săturată numai cu întoarcerea Domnului.

În 1994, Conferința Episcopală Italiană a publicat o notă pastorală cu titlul Sensul creştin al postului şi al abstinenţei în care, în faţa unei societăți care adesea vede postul numai ca instrument terapeutic luându-i valența sa spirituală, se reafirma că „orice practică de renunțare îşi are valoarea deplină, conform gândirii şi experienţei Bisericii, numai dacă este făcută în comuniune vie cu Cristos, așadar dacă este însuflețită de rugăciune şi este orientată la creșterea libertății creştine, prin dăruirea de sine în exercitarea concretă a carității fraterne”. Cel care se roagă, să postească. Cel care postește, să aibă milostivire.

Dar fie Scriptura fie Tradiția ne amintesc şi importanţa comunitară a acestui gest: Biserica stabilește zile în care toţi credincioşii postesc împreună, pentru a implora iertarea de la Domnul şi a cere convertirea inimii. Așadar, la cuvintele sfântului Petru Crisologul putem adăuga cuvintele sfântului Leon cel Mare: „Posturile noastre să contribuie la mângâierea celor care sunt în nevoie. Niciun sacrificiu al credincioșilor nu este mai plăcut Domnului decât acela de care beneficiază săracii săi: acolo unde găsește preocuparea milostivirii, acolo El recunoaște imaginea bunătății sale”.

Cuvintele învățătorilor şi Părinţilor au ecou în cuvintele papei pentru Postul Mare din acest an: „Postul pregătește terenul, rugăciunea irigă, caritatea fecundează”.

Într-o cultură în care experienţa postului este abandonată ca practică din alte timpuri sau izolată la discursuri din sacristie, într-o lume în care a vorbi despre renunțare voluntară este împotriva curentului, a propune un act de post şi rugăciune devine revoluționar, pentru că duce la experienţa profund spirituală a păcii ca dar al lui Dumnezeu, nu ca o cucerire a posibilităților umane, un dar izvorât de la Cristos Înviat care promite: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă!” (In 14,27).

De Valentina Angelucci

(După L’Osservatore Romano, 2 martie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu