Preaiubiţi fraţi şi surori,
Preaiubiţi tineri,
Sărbătoarea Schimbării la Față, pe care o celebrăm, este un mister de lumină care ne ajută să aprofundăm întâlnirea noastră, atât de bucuroasă, dar și plină de întrebări despre prezent și viitor. În relatarea evanghelică, găsim contrastul dintre lumină și umbră, tăcere și cuvinte, uimire și neînțelegere. Suntem în Assisi, un oraș în care nenumărați pelerini au urcat timp de secole – și noi, astăzi – pentru că totul aici șoptește că viețile noastre îşi pot schimba forma, pot radia lumină și pot repara lumea. Aici a început schimbarea la față a lui Francisc, a Clarei și apoi a altor mii de tineri: au primit Evanghelia sine glossa – am spune noi: fără reduceri – și viața lui Isus a început din nou în ei.
Am venit aici pentru a înțelege încotro se îndreaptă istoria și încotro ne îndreptăm noi. În Evanghelie vedem că putem găsi sens, putem întrezări un drum. Ca Petru, Iacob și Ioan, suntem puși deoparte, dar Isus este cu noi. Asta contează: prezența sa. Pe munte, apostolii îl contemplă pe Isus în timp ce privește spre propriul său viitor. În această privință, existase o neînțelegere între ei. Șase zile mai devreme, Petru îl contestase pe Învățător pentru că vorbea deschis despre cruce (cf. Mt 16,21-26): aștepta glorie pentru Mesia și poate și pentru sine, fără a ține cont de rezistențe și riscuri, dar mai ales fără a se întreba ce este gloria. Acum, în schimbarea la față a lui Isus, însuși Dumnezeu este cel care se revelează în gloria sa, care are aspectul unui nor care protejează și învăluie. El arată spre Fiul său, invitându-ne să-l ascultăm. Calea vieții se descoperă urmându-l împreună. Frumusețea sa are un aspect nou, o intensitate fără precedent, atât de mult încât Petru ar vrea să oprească timpul și să prelungească acea viziune. Cu generozitate, se oferă să construiască trei colibe, ca și cum ar urmări continuarea conversației dintre Isus, Moise și Ilie. Dar noi trebuie să intrăm în această conversație. Nu putem rămâne simpli spectatori. Suntem chemați să citim Scripturile împreună cu Învățătorul, să interpretăm timpurile noastre și să luăm decizii, urmând calea sa. Suntem aici pentru a depăși resemnarea și frica, pentru a dizolva îndoielile care ne țin pe loc, așa cum i-au ținut pe apostoli. Isus ne cheamă să dialogăm cu povestea sa, să scriem noi pagini de istorie.
În timp ce auzim că „fața lui strălucea ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina” (Mt 17,2), ne gândim la dimineața de Paște, când un înger al Domnului a rostogolit piatra care pecetluia mormântul și a adus vestea învierii. „Înfățișarea lui era ca fulgerul și hainele lui albe ca zăpada” (Mt 28,3). Este lumina unei zile noi, spre care suntem orientați, în timp ce în jurul nostru, și uneori în noi, există încă întuneric. Vedem zorii ei în sfinții canonizați, precum sfântul Francisc și sfânta Clara, și într-o multitudine de frați și surori care răspund la rău cu binele. Nu suntem singuri! În aceste zile ați experimentat acest lucru: v-ați întâlnit și v-ați ascultat unii pe alții, trecând de la zgomotul vocilor copleșitoare și contradictorii la arta conversației. Astăzi îl contemplăm pe Isus care se transfigurează tocmai în conversația cu Tatăl, cu cei care l-au precedat, Moise și Ilie, și cu contemporanii săi, discipolii.
Biserica există pentru a ne conduce în această dinamică a ascultării și a luării deciziilor, unde înțelegem pentru cine trăim și cum să trăim. Este comunitatea în care învățăm să distingem vocea lui Dumnezeu, care nu coincide niciodată pur și simplu cu opiniile noastre, și îndrăznim să îmbrățișăm acea ascultare față de Duhul Sfânt care i-a făcut pe toți cei care au ales să-l urmeze pe Isus îndrăzneți și creativi. Ne desfigurăm pe noi înșine separându-ne de El și de ceilalți; suntem transfigurați, în schimb, în legăturile care ne hrănesc și ne cheamă la viață. Spiritualitatea franciscană în care ați fost formați este printre cele mai atente la repararea relațiilor fundamentale cu Dumnezeu și cu toate creaturile sale: o armonie care trebuie păstrată și cultivată, astăzi mai mult ca niciodată.
În acest sens, la începutul primei mele enciclice am sugerat că „fiecare generație moștenește sarcina de a-și modela propriul timp: de a dezvolta istoria ca un loc unde demnitatea fiecărei persoane este protejată, dreptatea este promovată și fraternitatea este posibilă. Dar fiecare epocă este amenințată de riscul de a construi o lume inumană și mai nedreaptă. Acolo unde omenirea este în pericol de a-și pierde propriul chip, noi, creștinii, ne ridicăm ochii către Dumnezeul care s-a întrupat, știind că «numai în misterul Cuvântului întrupat prinde cu adevărat lumină misterul omenirii». Această magnifică omenire în Isus Cristos devine Calea, Adevărul și Viața, deschizând pentru fiecare dintre noi drumul creșterii spre plinătate” (Magnifica humanitas, 1).
Dragi prieteni, motivul pentru care sfântul Francisc, la opt sute de ani de la moartea sa, ne atrage încă constă în magnifica umanitate care l-a determinat să abandoneze căile stabilite pentru a crea una nouă, mai coerentă cu calea lui Isus. Chiar și într-un oraș precum Assisi, un oraș creștin de secole, acest lucru părea revoluționar. „Alegerea Clarei a fost și mai impresionantă: o fată care voia să fie ca Francisc, care voia să trăiască, ca femeie, liberă precum acei frați!” (Audiența jubiliară, 4 octombrie 2025). Este energia creștinismului, cea a începuturilor sale și a numeroaselor sale noi începuturi.
Ei bine, dragi tineri, astăzi Europa și întreaga lume caută în voi noi sfinți: îndrăzniți să credeți în cuvântul Evangheliei, deveniți oameni cu libertatea lui Isus Cristos, îmbrățișați sora sărăcie! Titlul întâlnirii voastre – Go! [Mergeți!] – este o misiune, o trimitere pe străzi pentru care nu avem hărți, pentru că se deschid ascultând inima, ascultând de Duhul Sfânt, urmându-l pe Cel Înviat acolo unde El a ales să meargă înaintea noastră. Go! Mergeți! Sau mai bine: să mergem! Let’s go! [Să mergem!] Spre margini, unde nedreptatea și aroganța câtorva neagă demnitatea și visele multora, ale prea multor fii și fiice ale lui Dumnezeu. Papa Francisc, inspirându-se de la Sărăcuţul din Assisi, ne-a avertizat împotriva „tentației de a fi creștini păstrând o distanță prudentă de rănile Domnului. Isus vrea să atingem mizeria umană, să atingem carnea suferindă a altora. El așteaptă de la noi să încetăm să mai căutăm acele refugii personale sau comunitare care ne permit să ne distanțăm de punctul crucial al dramei umane” (Francisc, Evangelii gaudium, 270).
Poate că nu suntem înțeleși, nici măcar de cei de acasă, așa cum i s-a întâmplat sfântului Francisc. Totuși, a scăpa de cultura puterii și a dărâma zidurile care separă ființele umane nu este niciodată o trădare a familiei, a orașului sau a tradiției, ci mai degrabă o eliberare de fantomele lor, de dușmanii inventați din frică și ignoranță, de violența cu care încercăm să ne impunem propria ordine măruntă unei realități care ne depășește din toate părțile. A avea încredere în Dumnezeu înseamnă a redescoperi, asemenea lui Francisc și Clarei, o lume de frați și surori care trebuie apreciați și slujiți, nu exploatați și dominați. Nu o lume care trebuie apărată, ci care trebuie îmbrățișată.
Dedicați-vă, dragi tineri, civilizației iubirii, ale cărei semințe le-ați văzut în atâtea exemple de generozitate și care transfigurează – după chipul lui Cristos – nenumărați făcători de pace chiar și astăzi angajați să slujească viața în cele mai tragice scenarii ale morții. Uniți cele mai bune energii ale magnificei voastre umanități – studiile, abilitățile, munca, prieteniile, iubirea, rugăciunea – pentru a actualiza viziunea lui Francisc în moduri diferite. Îmi imaginez că vă place rugăciunea care îi este adesea atribuită, un text din secolul trecut:
Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale:
unde este ură, eu să aduc iubirea;
unde este ofensă, eu să aduc iertarea;
unde este discordie, eu să aduc unirea;
unde este eroare, eu să aduc adevărul;
unde este îndoială, eu să aduc credința;
unde este disperare, eu să aduc speranța;
unde este întuneric, eu să aduc lumina;
unde este tristețe, eu să aduc bucuria.
Iată „unde” să mergem! Go! [Mergeţi!] Dar mai ales iată „cum” să mergem:
Doamne, dă-mi să nu caut atât de mult
să fiu consolat, cât să consolez,
să fiu înțeles, cât să înțeleg,
să fiu iubit, cât să iubesc.
Căci dăruind primim,
uitându-ne pe noi înșine ne regăsim,
iertând suntem iertați,
murind înviem la viața veșnică.
Dragi prieteni, fie ca aceste zile din Assisi să vă rămână întipărite în memorie și fie ca întoarcerea voastră acasă, în diferitele țări europene pe care le veți vizita, să fie asemenea coborârii lui Petru, Iacob și Ioan de pe muntele înalt al Schimbării la Față. O întoarcere atentă, deschisă spre viitor, dedicată lui Isus Cristos. El are încredere în voi, se bazează pe voi și rămâne mereu cu voi.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu