Cine sunt sfinții? Înainte de toate nu sunt niște super-oameni, aşa cum a amintit Francisc de atâtea ori. Şi totuşi în imaginarul colectiv, şi al celor care nu cred, sfințenia este sinonim cu excepţionalitatea. Dacă numele tău este în calendar – s-ar putea spune cu o glumă – cu siguranță se datorează unei vieți trăite în mod extraordinar. Totuşi Papa, tocmai cu privire la asta, a voit să sublinieze – şi a făcut-o cu o exortație apostolică ce ar merita probabil să fie mai mult aprofundată – că toţi botezații sunt chemaţi la sfințenie, să fie „sfinţi de la ușa de alături”, care sunt mult mai numeroşi decât cei indicați în calendar. Sfințenia, a scris Pontiful în Gaudete et exsultate, se vede „în poporul lui Dumnezeu răbdător: în părinţii care cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbații şi în femeile care lucrează pentru a aduce pâine acasă, în bolnavi, în călugărițele bătrâne care continuă să zâmbească”.

În această sfințenie a poporului lui Dumnezeu, popor răbdător care ştie să se încredințeze Tatălui şi se lasă condus de El, au crezut cu convingere Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea care la 27 aprilie în urmă cu zece ani erau proclamați sfinţi într-o Piață „Sfântul Petru” plină de credincioşi. Angelo Roncalli şi Karol Wojtyła – la Veneția şi Cracovia încă înainte de slujirea petrină la Roma – au fost „păstori cu mirosul oilor”, cum ar spune astăzi Jorge Mario Bergoglio. Au trăit ca păstori în mijlocul poporului fără teamă de a atinge rănile lui Cristos, răni vizibile în suferinţele surorilor şi fraților care formează acel Trup care este Biserica. O imagine, aceasta din urmă, pe care chiar Conciliul al II-lea din Vatican – născut din inima docilă şi curajoasă a lui Ioan al XXIII-lea şi care a avut în tânărul episcop Wojtyła unul din cei mai pasionați susținători ai săi – a repus-o în centrul vieţii ecleziale legând-o cu experienţa originară a primei comunităţi creştine despre care ne vorbește Faptele Apostolilor.

Trăim un timp de mari tulburări: în ultimii ani, mai întâi pandemia apoi războiul din Ucraina în sfârşit noul conflict din Orientul Mijlociu s-au înlănțuit între ele semănând durere, frică şi un sentiment de tulburare care, fiind complice şi globalizarea, pare să fie de acum o dimensiune constitutivă a întregii omeniri. Şi totuşi timpurile în care au trăit Roncalli şi Wojtyła nu au fost mai puţin complexe, mai puţin marcate de frica unei eliminări a neamului omenesc. Ioan al XXIII-lea, bătrân şi bolnav, a trebuit să înfrunte criza rachetelor din Cuba chiar în zilele de deschidere a Conciliului. Ioan Paul al II-lea, care ca preot a trăit în Polonia sa oroarea nazistă şi ca episcop sufocanta dictatură comunistă, ca Papă s-a confrunta, animat de profetică tenacitate, cu opoziția între cele două blocuri ale războiului rece până la destrămarea dramatică a Uniunii Sovietice şi iluzia ulterioară a „sfârșitului istoriei”.

Aceşti doi Papi din secolul al XX-lea nu au răspuns la tragediile din timpul său cu resemnare şi pesimism. Nu s-au acordat cu litaniile „profeților de nenorocire” care atunci ca şi acum par să prefere mai degrabă să se plângă de ceea ce nu merge decât să-şi suflece mânecile pentru a contribui la îmbunătățirea lucrurilor. Aşa cum a subliniat Francisc în omilia de la liturghia pentru canonizarea lor, în Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea „era mai puternică credinţa în Isus Cristos Răscumpărător al omului şi Stăpân al istoriei”, o credinţă care s-a manifestat în bucuria şi în speranţa pe care le poate mărturisi numai cel care l-a întâlnit pe Cristos în propria viaţă. „Acestea – a mai afirmat în omilie – sunt speranţa şi bucuria pe care cei doi Papi sfinţi le-au primit în dar de la Domnul înviat şi la rândul lor le-au dăruit din belșug poporului lui Dumnezeu, primind de la el recunoaștere veșnică”. O recunoaştere dată celor doi sfinţi care nu se ofileşte cu trecerea anilor, ci mai degrabă crește în convingerea că acum din cer pot mijloci pentru Biserică, pentru poporul lui Dumnezeu, pe care în viaţa lor pământească i-au slujit cu iubire şi abnegaţie.

De Alessandro Gisotti

(După L’Osservatore Romano, 26 aprilie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu