Evangelii gaudium – Idei

Aşa cum pentru sfântul Paul al VI-lea enciclica Ecclesiam Suam, a cărei a 60-a aniversare este astăzi, a fost într-un fel un text „programatic”, pentru Papa Francisc acelaşi lucru se poate spune pentru exortaţia apostolică Evangelii gaudium, publicată la 24 noiembrie 2013, la opt luni după începutul pontificatului său. Se pot regăsi în acest text, în miez dar exprimate deja în mod clar şi eficace, o bună parte din temele, din argumentele, din ideile şi din imaginile pe care în aceşti unsprezece ani Bergoglio le-a dezvoltat şi le-a oferit minţii şi inimii credincioșilor. Tocmai pentru acest motiv, începând de astăzi vom publica o amplă galerie a textului exortației, evidențiind câteva din aceste teme, idei, imagini.

În textele pe care cititorul le va găsi astăzi în pagină, luate din primul capitol, se poate întâlni de exemplu insistența, deja în titlu şi în incipit, temei bucuriei. Bucuria „care umple inima” (1) este primul şi principalul efect al întâlnirii cu Isus. Viaţa de credinţă se naște din această întâlnire şi se distinge prin această bucurie puternică, ce se opune riscului în care cade lumea actuală a unei „tristeți individualiste” (2) şi a autoreferenţialităţii (8). Această bucurie este pentru toţi, pentru că, şi aici Francisc citează Gaudete in Domino a lui Paul al VI-lea, „nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de Domnul”. Dacă unul face un pas spre Isus descoperă că El deja îl aștepta, pentru că, şi aici Papa face o afirmație pe care după aceea a repetat-o de atâtea ori: „Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa” (3). În punctele 5-8 Papa afirmă că bucuria se naște din „inima prea-plină” (5) a lui Isus  aceasta este tema excedentului, care va reveni adesea în discursurile sale, care se articulează în două mișcări: inima prea-plină a lui Isus creează un preaplin în inima celui care-l întâlnește: „dacă cineva a primit această iubire care-i redă sensul vieţii, cum poate să stăvilească dorinţa de a o comunica altora?” (8). În punctele următoare regăsim alte imagini şi expresii îndrăgite de Papa precum „o Biserică în ieșire” (care devine primul punct al primului capitol), „a ajunge la periferii” (20), „bucuria misionară” (21), „stricarea schemelor” (22), „primerear”, „a atinge trupul suferind al lui Cristos în popor”, „mirosul oilor” (24), „creativitatea misionară” (28), episcopul care stă „în faţa, la mijlocul şi în spatele poporului” (31), necesitatea de a abandona acel „mereu s-a făcut aşa” (31) şi faptul că „scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură ci locul milostivirii Domnului” (44).

Din capitolul I

Bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria. (…)

2. Marele risc al lumii actuale, cu multipla şi oprimanta sa ofertă de consum, este o tristeţe individualistă care provine din inima comodă şi avară, din căutarea bolnavă de plăceri superficiale, din conştiinţa izolată. Atunci când viaţa interioară se închide în propriile interese nu mai există spaţiu pentru alţii, nu mai intră săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacţie de bucuria dulce a iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. (…)

3. Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de El, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie nu este pentru el, pentru că „nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de Domnul” (Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Gaudete in Domino (9 mai 1975), 22: AAS 67 (1975), 297). Cel care riscă, Domnul nu-l dezamăgeşte, şi atunci când cineva face un mic pas spre Isus, descoperă că El deja aştepta sosirea sa cu braţele deschise. (…)Ne face foarte bine să ne întoarcem la El atunci când ne-am pierdut! Insist încă o dată: Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa. (…)

5. Bucuria noastră creştină provine din izvorul inimii sale pline de se revarsă. (…) De ce să nu intrăm şi noi în acest fluviu de bucurie? (…)

6. Există creştini care par să aibă un stil de Post Mare fără Paşte. (…)

8. Numai graţie acestei întâlniri – sau reîntâlniri – cu iubirea lui Dumnezeu se transformă în prietenie fericită, suntem răscumpăraţi din conştiinţa noastră izolată şi din autoreferenţialitate. Ajungem să fim pe deplin umani atunci când suntem mai mult decât umani, atunci când îi permitem lui Dumnezeu să ne conducă dincolo de noi înşine pentru ca să ajungem la fiinţa noastră cea mai adevărată. Acolo se află izvorul acţiunii evanghelizatoare. Pentru că, dacă cineva a primit această iubire care-i redă sensul vieţii, cum poate să stăvilească dorinţa de a o comunica altora? (…)

20. În Cuvântul lui Dumnezeu apare în mod constant acest dinamism de „ieşire” pe care Dumnezeu vrea să-l provoace în cei care cred. (…) Fiecare creştin şi fiecare comunitate va discerne care este drumul pe care Domnul îl cere, însă toţi suntem invitaţi să acceptăm această chemare: să ieşim din propria comoditate şi să avem curajul de a ajunge la toate periferiile care au nevoie de lumina Evangheliei. (…)

21. Bucuria Evangheliei care umple viaţa comunităţii discipolilor este o bucurie misionară (…) are mereu dinamica exodului şi a darului, a ieşirii din sine, a faptului de a merge şi de a semăna mereu din nou, mereu mai departe (…).

22. Cuvântul are în sine o potenţialitate pe care n-o putem prevedea. Evanghelia vorbeşte despre o sămânţă care, odată semănată, creşte de la sine şi atunci când agricultorul doarme (cf. Mc 4,26-29). Biserica trebuie să accepte această libertate greu de prins a Cuvântului, care este eficace în modul său, şi în forme foarte diferite, aşa încât scapă adesea de previziunile noastre şi strică schemele noastre.

23. Intimitatea Bisericii cu Isus este o intimitate itinerantă, iar comuniunea „se configurează în mod esenţial ca o comuniune misionară” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 32: AAS 81 (1989), 451). Fidelă faţă de modelul Învăţătorului, este vital ca astăzi Biserica să iasă ca să vestească tuturor Evanghelia, în toate locurile, în toate ocaziile, fără încetare, fără repulsii şi fără frică. Bucuria Evangheliei este pentru tot poporul, nu poate să excludă pe nimeni. (…)

24. Biserica „în ieşire” este comunitatea de discipoli misionari care iau iniţiativa, care se implică, însoţesc, care fructifică şi sărbătoresc. „Primerear – a lua iniţiativa”: scuzaţi-mă pentru acest neologism. Comunitatea evanghelizatoare experimentează că Domnul a luat iniţiativa, a precedat-o în iubire (cf. 1In 4,10) şi pentru aceasta ea ştie să facă primul pas, ştie să ia iniţiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluși (…) micşorează distanţele, se înjoseşte până la umilire dacă este necesar şi asumă viaţa umană, atingând trupul suferind al lui Cristos în popor. Evanghelizatorii au astfel „mirosul oilor” şi acestea ascultă glasul lor. (…)

27. Visez o alegere misionară capabilă să transforme orice lucru, deoarece cutumele, stilurile, orarele, limbajul şi orice structură eclezială devin un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare. (…)

28. Parohia nu este o structură vremelnică; tocmai pentru că are o mare plasticitate, poate să asume forme foarte diferite care cer docilitatea şi creativitatea misionară a păstorului şi a comunităţii. (…) Asta presupune ca realmente să fie în contact cu familiile şi cu viaţa poporului şi să nu devină o structură prolixă separată de oameni sau un grup de aleşi care privesc la ei înșiși. (…)

31. Episcopul trebuie să favorizeze mereu comuniunea misionară în Biserica sa diecezană urmărind idealul primelor comunităţi creştine, în care credincioşii aveau o singură inimă şi un singur suflet (cf. Fap 4,32). De aceea, uneori va sta în frunte pentru a indica drumul şi a susţine speranţa poporului, alteori va sta pur şi simplu în mijlocul tuturor cu apropierea sa simplă şi milostivă, iar în unele circumstanţe va trebui să meargă în spatele poporului, pentru a-i ajuta pe cei care au rămas în urmă şi – mai ales – pentru că turma însăşi are un miros al său pentru a găsi noi drumuri. (…) Însă obiectivul acestor procese de participare nu va fi îndeosebi organizarea eclezială, ci visul misionar de a ajunge la toţi.

32. Din moment ce sunt chemat să trăiesc ceea ce le cer altora, trebuie să mă gândesc şi la o convertire a papalităţii. (…) Am avansat puţin în acest sens. Şi papalitatea şi structurile centrale ale Bisericii universale au nevoie să asculte apelul la o convertire pastorală. Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat că, în mod analog cu Bisericile patriarhale antice, Conferinţele episcopale pot „aduce o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca simţul de colegialitate să se realizeze în mod concret” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23). Însă acest auspiciu nu s-a realizat pe deplin, pentru că încă nu s-a explicat suficient un statut al Conferinţelor episcopale care să le conceapă ca subiecţi cu atribuţii concrete, incluzând şi unele autorităţi doctrinale autentice. O centralizare excesivă, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară.

33. Pastoraţia în cheie misionară cere să se abandoneze criteriul pastoral comod al lui „s-a făcut mereu aşa”. Îi invit pe toţi să fie curajoşi şi creativi în această misiune de a regândi obiectivele, structurile, stilul şi metodele evanghelizatoare ale propriilor comunităţi. O găsire a scopurilor fără o căutare comunitară adecvată a mijloacelor pentru a ajunge la ele este condamnată să se traducă în simplă fantezie. Îi îndemn pe toţi să aplice cu generozitate şi curaj orientările din acest document, fără interdicţii şi fără temeri. Important este să nu mergem singuri, să ne bazăm mereu pe fraţi şi în special pe conducerea Episcopilor, într-un discernământ pastoral înţelept şi realist. (…)

39. Aşa cum organicitatea dintre virtuţi împiedică să se excludă vreuna dintre ele de la idealul creştin, niciun adevăr nu este negat. Nu trebuie mutilată integralitatea mesajului Evangheliei. În afară de asta, orice adevăr se înţelege mai bine dacă se pune în relaţie cu totalitatea armonioasă a mesajului creştin şi în acest context toate adevărurile au importanţa lor şi se luminează reciproc. Atunci când predica este fidelă faţă de Evanghelie, se manifestă cu claritate centralitatea unor adevăruri şi rezultă clar că predica morală creştină nu este o etică stoică, este mai mult decât o asceză, nu este o simplă filozofie practică, nici un catalog de păcate şi erori. Evanghelia invită înainte de toate să i se răspundă lui Dumnezeu care ne iubeşte şi care ne mântuieşte, recunoscându-l în ceilalţi şi ieşind din noi înşine pentru a căuta binele tuturor. Această invitaţie nu trebuie întunecată în nicio circumstanţă! Toate virtuţile sunt în slujba acestui răspuns de iubire. Dacă această invitaţie nu străluceşte cu putere şi atracţie, edificiul moral al Bisericii riscă să devină un castel de hârtii şi acesta este cel mai rău pericol al nostru. Pentru că atunci nu va fi propriu-zis Evanghelia ceea ce se vesteşte, ci unele accente doctrinale sau morale care provin din anumite opţiuni ideologice. Mesajul va risca să-şi piardă prospeţimea sa şi să nu mai aibă „parfumul Evangheliei”. (…)

41. În acelaşi timp, schimbările culturale enorme şi rapide cer să acordăm o atenţie constantă pentru a încerca să exprimăm adevărurile din totdeauna într-un limbaj care permite să se recunoască noutatea sa permanentă. Deoarece, în depozitul doctrinei creştine „una este substanţa […] şi alta este maniera de a formula exprimarea sa” (Ioan al XXIII-lea, Discurs la deschiderea solemnă a Conciliului al II-lea din Vatican (11 octombrie 1962): AAS 54 (1962), 786: „Est enim aliud ipsum depositum Fidei, seu veritates, quae veneranda doctrina nostra continentur, aliud modus, quo eadem enuntiantur”). Uneori, ascultând un limbaj complet ortodox, ceea ce credincioşii primesc, din cauza limbajului pe care ei îl folosesc şi îl înţeleg, este ceva ce nu corespunde adevăratei Evanghelii a lui Isus Cristos. Cu intenţia sfântă de a le comunica lor adevărul despre Dumnezeu şi despre fiinţa umană, în unele ocazii le dăm un dumnezeu fals sau un ideal uman care nu este cu adevărat creştin. În acest mod, suntem fideli faţă de o formulare, dar nu transmitem substanţa. Acesta este riscul cel mai grav. (…)

42. Acest lucru are o mare relevanţă în vestirea Evangheliei, dacă într-adevăr avem hotărârea ca frumuseţea sa să poată fi mai bine percepută şi primită de toţi. În orice caz, nu vom putea face învăţăturile Bisericii ceva comprehensibil cu uşurinţă şi apreciat cum se cuvine de toţi. Credinţa păstrează mereu un aspect de cruce, unele întunecimi care nu elimină fermitatea adeziunii sale. Există lucruri care se înţeleg şi se apreciază numai pornind de la această adeziune care este soră a iubirii, dincolo de claritatea cu care se pot percepe motivele şi argumentele sale. Pentru aceasta trebuie amintit că orice predare a doctrinei trebuie să se situeze în atitudinea evanghelizatoare care să trezească adeziunea inimii cu apropierea, iubirea şi mărturia.

43. În discernământul său constant, Biserica poate ajunge să recunoască şi cutume proprii care nu sunt legate direct de nucleul Evangheliei, unele foarte înrădăcinate în decursul istoriei, care astăzi nu mai sunt de acum interpretate în acelaşi mod şi al căror mesaj nu este de obicei perceput în mod adecvat. Pot fi frumoase, însă acum nu aduc acelaşi serviciu în vederea transmiterii Evangheliei. Să nu ne fie frică să le revizuim. În acelaşi mod, există norme sau precepte ecleziale care poate că au fost eficace în alte epoci, dar care nu mai au aceeaşi forţă educativă drept canale de viaţă. (…)

44. De aceea, fără a diminua valoarea idealului evanghelic, trebuie însoţite cu milostivire şi iertare posibilele etape de creştere a persoanelor care se construiesc zi de zi. Preoţilor le amintesc că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură, ci locul milostivirii Domnului care ne stimulează să facem binele posibil. Un mic pas, în mijlocul marilor limite umane, poate să fie mai plăcut lui Dumnezeu decât viaţa corectă în exterior a celui care îşi petrece zilele fără a ţine piept unor dificultăţi importante. La toţi trebuie să ajungă mângâierea şi stimulentul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu, care acţionează în mod misterios în fiecare persoană, dincolo de defectele sale şi de căderile sale.

(După L’Osservatore Romano, 6 august 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu