Colocviu cu Antonio Ducay, profesor de teologie sistematică

Empatia, duioșia şi milostivirea sunt remediile pentru rănile lumii 

Dilexit nos este „o terapie pentru relele lumii actuale, o lume care supraviețuiește printre războaie, dezechilibre socio-economice, consumism şi folosire antiumană a tehnologiei”. Papa afirmă că „inima omului poate să fie dreaptă numai atunci când este vindecată de iubirea lui Cristos” şi „enciclica încearcă să-i apropie pe toţi de această Inimă, unde putem experimenta iubirea care vindecă şi întărește”. Afirmă asta profesorul Antonio Ducay, de la Universitatea Pontificală „Sfânta Cruce”, în acest interviu cu „L’Osservatore Romano”, în care oferă câteva chei de lectură pentru noua enciclică.

După două enciclice de factură socială, Papa Francisc propune o enciclică pastorală. Ce credeți că oferă Dilexit nos Bisericii şi lumii?

Dilexit nos este mult mai mult decât o enciclică pastorală; este o terapie pentru un timp rănit. Astăzi, mass-media şi rețelele sociale ne arată drame şi dezastre în fiecare colț al planetei, apropiindu-ne de probleme pe care, de cele mai multe ori, nu le putem rezolva. Această avalanşă de durere îndepărtată, pe care n-o putem atinge, generează distanță emoțională şi o anumită indiferență. Enciclica ne invită să nu permitem ca inima noastră să se usuce în această „obișnuire cu durerea altuia”. De fapt, Papa Francisc ilustrează cum lumea îşi pierde „inima” tocmai ignorând suferinţele umane; vorbește despre bătrânele care au pierdut totul în război, şi pe cei dragi ai lor. Este sfâșietor a le vedea şi a asculta plânsul lor şi, totuşi, acea durere rămâne adesea fără răspuns. Personal cred că am devenit imuni, sau preferăm să ne abatem privirea pentru a evita această suferinţă inutilă. În această privință, Francisc ne aminteşte că iubirea lui Cristos este „singura capabilă să dea o inimă acestui pământ”. Mesajul său este un apel de a restabili căldura umană: Inima lui Isus ne învaţă să fim o „Biserică spital de campanie” unde empatia, duioșia şi milostivirea sunt remediile pentru rănile lumii.

Pontiful afirmă că devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul adus unui organ separat de Persoana lui Isus, ce intenționează să spună?

Papa Francisc ne aminteşte că devoțiunea la Preasfânta Inimă nu este un cult adus unui organ izolat, ci lui Cristos în totalitatea sa. Se face aluzie la acele imagini care reprezintă numai inima, înconjurată de spini sau flăcări, care, deşi simbolizează iubirea sa, pot face să se piardă sensul deplin al acestei devoţiuni. De fapt, Inima lui Isus este centrul intim al persoanei sale, simbolul carității sale imense. De aceea, imaginile care reprezintă întreaga figură a lui Cristos cu inima scoasă în evidență arată mai bine că această iubire nu este un simbol abstract, ci expresia misiunii sale mântuitoare. Inima lui Cristos a fost în realitate motorul întregii sale vieți şi al activităţii sale aici pe pământ: locul iubirii sale faţă de Tatăl, de care a făcut părtașă omenirea, şi care l-a făcut să se dăruiască pentru noi. Şi este şi motorul mijlocirii sale pentru noi de la tronul său de glorie din cer. Imaginea Preasfintei Inimi ne trimite așadar la întruparea şi la viaţa lui Isus: trecerea sa umilă prin Nazaret, predica sa, vindecările sale şi, mai ales, pătimirea, moartea şi învierea sa. În această imagine găsim iubirea sa făcută prezență vie şi tangibilă în istorie.

„Văzând cum se succed noi războaie, cu complicitatea, toleranța sau indiferența altor țări sau cu simple lupte de putere în jurul intereselor de parte – scrie Papa –, ne vine să credem că societatea mondială pierde inima”. Ce importanță are pentru lumea de astăzi a vorbi despre iubirea divină a Inimii lui Isus Cristos?

Când se pierde simțul de Dumnezeu şi al iubirii sale faţă de oameni, se pierde şi fundamentul ultim al demnității umane. Fără această bază transcendentă, raporturile umane tind să se dezintegreze şi degenerează în simple raporturi de conveniență, simple instrumente de interese ale unor persoane sau grupuri, unde aproape că nu există spațiu pentru considerațiile morale. Asta duce la ceea ce Dostoievski spune în Fraţii Karamazov: fără Dumnezeu, „totul este permis”. Deşi poate să fie interpretată în multe moduri, la sfârşit mesajul său evidenţiază un adevăr fundamental: fără un punct de referință ultimă, ca iubirea divină, se deschide ușa spre o mentalitate fără conștiință şi fără compasiune, care este capabilă să justifice orice act. Atunci persoana devine inumană, se denaturează capacitatea de a iubi. Enciclica evocă o altă operă a lui Dostoievski, Demonii, unde un personaj trăieşte închis în el însuși, incapabil să „aibă inimă” pentru a se relaționa sincer cu ceilalți. Francisc, urmându-l pe Romano Guardini, aminteşte că „numai inima ştie să primească şi să dea o patrie”. Şi aşa este: fără o inimă capabilă să iasă din ea însăși, nu reușim să recunoaștem în profunzime pe aproapele, să înţelegem lumea sa şi devenim persoane distante, indiferente. În schimb, Inima lui Cristos se prezintă exemplul unei iubiri care primeşte, însoţeşte în luminile şi în umbrele vieţii şi nu se dă înapoi în faţa sacrificiului pe care de atâtea ori iubirea îl comportă. Biserica vede în această iubire manifestarea iubirii lui Dumnezeu, o iubire care întărește inima umană, o reînnoieşte şi îi permite să iubească într-adevăr. Astfel mesajul enciclicei dobândește forță pentru lumea de astăzi: numai dacă ne vom întoarce la această iubire, vom putea consolida raporturi de autentică fraternitate şi solidaritate, capabili să rezistăm intereselor egoiste şi să redăm societății o adevărată „inimă”.

Cu privire la inteligența artificială, Papa asigură că micile detalii ale inimii nu vor putea sta niciodată printre algoritme. Şi „în era inteligenţei artificiale, nu putem uita că pentru a salva umanul sunt necesare poezia şi iubirea”. Cum putem să trăim asta în mod concret?

Inteligența artificială este un instrument puternic, capabil să replice anumite modele de raționament uman, dar nu este o persoană. Enciclica subliniază că propriu şi natural al fiinţei umane nu este atât capacitatea inteligenţei ci atitudinea atentă şi disponibilă a inimii care este capabilă să creeze o adevărată întâlnire cu aproapele. Iubirea nu este făcută normal din mari bravuri, ci din mici detalii, din gesturi simple care, deşi modeste în aparență, constituie adevărata istorie a vieţii. Pentru a trăi toate acestea în mod concret este fundamental să fim atenți la nevoile celor care ne înconjoară. Viaţa este împletită din momente care par repetitive şi obișnuite, dar în realitate au o valoare imensă atunci când le dedicăm celuilalt. O mângâiere dată unui copil, un gest iubitor faţă de un bătrân, un sfat sincer dat unui prieten sau o misiune desfășurată cu grijă provoacă bucurie şi bunăstare, deşi rar ajung în titluri din mass-media. Aceste gesturi zilnice, în ansamblul lor, îmbogățesc societatea şi sunt reflexie a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Fără ele, contextul se sărăcește şi raporturile devin mai reci şi distante. Într-o lume tot mai digitalizată, aceste acte simple şi umane sunt antidotul împotriva pierderii umanului.

În afară de asta Pontiful propune experienţa spirituală a unor mari sfinţi ca sfânta Margareta Maria Alacoque, sfântul Charles de Foucauld şi sfânta Tereza a Pruncului Isus, sfântul Ignațiu de Loyola; cu poate viaţa sfinților să fie de ajutor în devoțiunea la Preasfânta Inimă?

Enciclica subliniază devoțiunea profundă a acestor sfinţi faţă de Inima lui Isus. Prin experiențele lor, au știut să comunice întâlnirea lor cu iubirea lui Dumnezeu faţă de popor. Sfânta Margareta Maria Alacoque, sfântul Charles de Foucauld, sfânta Tereza a Pruncului Isus, sfântul Ignațiu de Loyola şi mulţi alţii, au fost suflete care au înțeles măreția iubirii lui Cristos şi, cu inimă generoasă, au răspuns acelei iubiri. Această devoțiune, prin intermediul lor, a devenit un drum concret pentru ca poporul creştin să experimenteze duioșia şi apropierea lui Dumnezeu. În realitate, toţi sfinții au întâlnit această iubire. Să ne gândim la figuri ca maica Tereza de Calcutta, Ioan Bosco sau Maximilian Kolbe, care au dus caritatea la niveluri inimaginabile. Au fost capabili de o iubire extremă pentru că erau pline de iubirea Inimii lui Isus. În viaţa lor putem vedea cum, într-o lume adesea împietrită şi seculară, este posibil a iradia iubirea lui Dumnezeu cu o dedicare radicală şi a fi semn de credibilitate pentru lume. Viaţa lor şi mărturia lor ne amintesc că iubirea lui Dumnezeu continuă să fie vie şi activă în istorie şi că, prin Inima lui Isus, fiecare creştin poate ajunge la acea mântuire pe care ne-o oferă Dumnezeu.

„Mângâiați pentru a mângâia”. Contemplarea Inimii lui Cristos invită, spune Papa, şi la aprofundarea dimensiunii comunitare, sociale şi misionare a oricărei devoţiuni autentice la Inima lui Cristos. Adică această devoțiune trebuie să ne ajute să ne mișcăm, să asistăm pe cel care are nevoie?

În ultimele secțiuni ale enciclicei, Papa reflectă asupra unor aspecte cheie care au marcat devoțiunea la Preasfânta Inimă şi despre modul de a o trăi în timpul nostru. Privind la trecut, propune o „aducere la zi” sau actualizare a două elemente tradiționale: mângâierea şi repararea. Imaginea Inimii lui Isus, plină de iubire dar înconjurată de spini, evocă pătimirea sa şi suferința sa în faţa refuzului şi a păcatelor omenirii. Acest simbol i-a făcut pe credincioşi să mângâie acea Inimă rănită şi să ofere iubire pentru a repara ofensele pe care Isus le-a îndurat în pătimirea sa. Enciclica subliniază că, deşi pătimirea lui Cristos este un eveniment care se situează în trecut, învierea Domnului face în aşa fel încât să transcende timpul şi să devină, în mod misterios, o realitate contemporană în viaţa fiecăruia. De aceea, şi astăzi este posibil să-l mângâiem pe Cristos şi să-i oferim o reparare pentru ofensele îndurate. Enciclica propune ca această reparare să se exercite prin angajarea de a comunica iubirea lui Cristos lumii. Astfel, această viziune conferă devoțiunii la Preasfânta Inimă o dimensiune misionară: „O inimă care face spațiu iubirii lui Cristos prin încrederea totală” devine un canal al iubirii sale faţă de toţi. În definitiv, Papa invită la o devoțiune care să nu se limiteze la domeniul personal sau introspectiv, ci să ajungă să împărtăşească iubirea lui Cristos în mod concret, mişcai să mângâiem şi să vindecăm, să facem prezentă acea Inimă în viaţa şi în necesităţile celorlalți.

Ce chei de lectură aţi da pentru a înţelege Dilexit nos?

Cred că Dilexit nos se naște, în primul rând, din devoțiunea personală a Papei Francisc. El însuși a relatat că bunica sa l-a învățat să se roage „Isuse, fă inima mea asemenea cu inima ta”. În afară de asta, anii de formare ca iezuit aveau să consolideze această devoțiune, la care a făcut referință adesea în cursul pontificatului său. La asta se adaugă iubirea sa faţă de tot ceea ce este înrădăcinat în popor, şi puține devoţiuni sunt atât de profund înrădăcinate cum este aceea la Preasfânta Inimă. Toate acestea fac parte din rădăcinile enciclicei. Dar există ceva şi mai profund care animă acest document. Enciclica lasă să se întrevadă că Papa crede cu fermitate în binefacerile pe care le-ar aduce timpului nostru, o sănătoasă „antropologie a inimii”. În primele pagini afirmă ce anume se înţelege cu „inimă” şi pentru ce ar trebui să ocupe un loc central în viaţa fiecărei persoane. În cultura occidentală modernă, primatul a fost atribuit altor elemente: raționalitatea în știință, voința în deciziile personale, emoțiile în raporturi şi în întreținere, şi sănătatea în bunăstarea fizică. Totuşi niciunul din aceste elemente nu creează o civilizație a iubirii. Cred că Francisc ne invită să redescoperim inima, ca spațiu de întâlnire şi de primire, pentru a-l transforma în adevăratul motor al acestei civilizații a iubirii. De aceea, aşa cum am spus înainte, Dilexit nos este, înainte de toate, o terapie pentru rele lumii actuale, „o lume care supraviețuiește între războaie, dezechilibre socio-economice, consumism şi folosire antiumană a tehnologiei”. Francisc ştie bine că inima omului poate să fie dreaptă numai când este vindecată de iubirea lui Cristos, şi enciclica încearcă să-i apropie pe toţi de această Inimă, unde putem experimenta iubirea care vindecă şi întărește, capabilă să construiască acea civilizație fraternă promovată şi în Fratelli tutti. Oricum, acest nou impuls dat devoțiunii la Preasfântă Inimă nu este posibil fără o anumită reînnoire. Devoțiunea trebuie să fie prezentată în formă adecvată şi întemeiată pe revelație: este ceva ce se află mult la inima Papei în această enciclică. Ne oferă fundamentul biblic şi eclezial al acestei devoţiuni, iluminând acele aspecte care ar putea să fie mai dificile de înțeles pentru mentalitatea actuală. În definitiv, aşa cum a spus arhiepiscopul Bruno Forte cu ocazia prezentării, Dilexit nos poate să fie văzută ca un compendiu a ceea ce Papa vrea să comunice fiecărui frate şi fiecărei surori în umanitate: că Dumnezeu îi iubește şi că această iubire strălucește mai ales în viaţa lui Isus din Nazaret. A-l privi şi a-l urma pe Cristos înseamnă a îmbrățișa iubirea pentru totdeauna şi a învăța să devin dar pentru ceilalți.

De Rocío Lancho García

(După L’Osservatore Romano, 30 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu