La începutul acestui an jubiliar, am fost invitați să-l privim pe Cristos ca ancora sigură şi trainică în care speranţa noastră nu se înșeală, ci „ne îndeamnă să mergem fără a pierde din vedere măreția destinației la care suntem chemaţi, cerul” (Spes non confundit, 25). Este o imagine plină de speranţă aceea pe care Sfântul Părinte a încredințat-o Bisericii, amintindu-ne că prin Botez suntem ancorați în Cristos care a introdus umanitatea noastră în sanctuarul cerului, în faţa Tatălui (cf. Evr 6,19), unde El este mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastră (cf. Evr 7,25).

Deşi această perspectivă este foarte asiguratoare, suntem conștienți că pentru a putea rămâne intim uniţi cu El, nu numai în cuvinte, ci în fapte şi în adevăr, trebuie să primim dinamismul convertirii la Evanghelie şi să lăsăm ca Duhul Sfânt să redefinească garniturile şi granițele umanității noastre. Această înrădăcinare în Cristos, în care are loc abandonarea docilă la mișcările Duhului, este un proces cu un rezultatul deloc preconizat. În Noul Testament găsim numeroase referințe de a nu pierde această capacitate de a rămâne trainici în unica speranţă a Evangheliei.

„Acum Cristos v-a reconciliat prin moartea în trupul său de carne, ca să vă prezinte înaintea lui sfinţi, neprihăniţi şi nevinovaţi, numai dacă rămâneţi întemeiaţi şi tari în credinţă şi neclintiţi în speranţa evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost predicată la toată creatura de sub cer şi căreia eu, Paul, i-am devenit slujitor” (Col 1,22-23).

„Fiecare să aibă grijă cum construieşte! Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos” (1Cor 3,10-11).

„Mă mir că aţi trecut atât de repede de la cel care v-a chemat, prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie” (Gal 1,6).

Este o ispită constantă, în cadrul Bisericii, a căuta cuvinte mai ușoare şi imediate faţă de Evanghelie, îndepărtându-ne astfel de unicul fundament care este Cristos. Şi totuşi, viaţa sa este cea mai extraordinară manifestare a ceea ce poate să devină umanitatea noastră atunci când se lasă condusă de logica lui Dumnezeu. Asta implică o convertire continuă a modului nostru de a gândi, fie cu privire la ceea ce suntem, fie cu privire la ceea ce harul ne cheamă să devenim. Pentru aceasta, în meditațiile din acest Post Mare, vom încerca să ne punem ca discipoli ai lui Isus, doritori să învățăm de la modul său de a trăi ce atitudini sunt esențiale pentru a ne îndrepta împreună spre o viaţă nouă şi veșnică. Primul moment al vieţii lui Cristos asupra căruia vrem să ne oprim este botezul său, eveniment care marchează începutul misiunii sale şi revelează sensul său profund.

A da precedenţa

Anii lungi de viaţă ascunsă ai lui Isus la Nazaret, care au precedat şi au pregătit ziua botezului său, rămân unul din aspectele cele mai fascinante şi misterioase ale existenței sale. Conform tradiției, El ar fi desfășurat meseria de tâmplar alături de Iosif, dar unele ipoteze recente sugerează şi o posibilă implicare în ambiente religioase ale vremii, probabil apropiate de Ioan Botezătorul. Deşi nu există confirmări sigure, iese în evidență o întrebare fundamentală: ce semnificație are această lungă perioadă de tăcere în raport cu misiunea lui Isus?

Evangheliile par să sugereze că, înainte de a începe să vorbească şi să acționeze în numele lui Dumnezeu, Cristos a ales să se lase plăsmuit de realitatea istorică în care trăia. Nu a grăbit timpii, nici n-a căutat scurtături pentru a se manifesta. Acest mod al său de a acționa ne invită să descoperim valoarea timpului ascuns, acel timp în care rădăcinile se întăresc şi identitatea se formează în tăcerea cotidianităţii. Şi în viaţa noastră, adesea alegerile cele mai decisive se maturează într-o perioadă de pregătire ascunsă, în care dorința se ascute şi libertatea se formează prin mici fidelităţi zilnice.

Marea veste a Evangheliei este tocmai aceasta: mai înainte de a face lucrări extraordinare, Fiul lui Dumnezeu a început să mântuiască lumea pur şi simplu stând cu noi, împărtășind experiențele noastre, lăsându-se atins de evenimentele istoriei umane. Mântuirea lui Dumnezeu nu se impune modificând imediat lucrurile, ci se oferă ca o întâlnire care generează speranţă, un drum răbdător în care iubirea se revelează în gesturile cele mai simple şi concrete din viaţa de fiecare zi.

O confirmare a acestui mod de a se pune, fără a se impune, o găsim în scena botezului lui Isus, eveniment care dă început în mod solemn şi inaugural activităţii sale publice.

În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan (Mc 1,9).

Gestul baptismal al lui Isus este precedat, în toate Evangheliile, de predica puternică şi convingătoare a lui Ioan. Adunând inima glasurilor profetice conținute în tradiția ebraică, Botezătorul vestea venirea iminentă a lui Cristos ca venirea unui foc eficace capabil să purifice poporul său de păcatele sale prin forţa regeneratoare a Duhului lui Dumnezeu. Venirea acestui foc de purificare era imaginată adesea într-un mod care insufla spaimă şi angoasă, cum atestă vocea lui Ioan în Evanghelii: „Lopata de vânturat este în mâna lui şi va curăţa aria sa: va aduna grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge” (Mt 3,12; cf. Lc 3,17).

Nu poate decât să uimească modalitatea cu care Isus alege să întrupeze aceste profeții. Venit din Nazaret la Iordan, unde se desfășura practica penitenţială a botezului, primul gest pe care îl face Isus este, de fapt, o acțiune descrisă cu un verb la pasiv: „şi a fost botezat”. Evanghelia lui Matei evidenţiază uimirea în faţa acestei atitudini stranii prin cuvintele lui Ioan: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” (Mt 3,14). Nouă ni se pare nepotrivit şi, chiar, inutil ca Dumnezeu să se lase înainte de toate determinat de o acțiune a noastră. În schimb, Dumnezeu este chiar convins că lucrul cel mai frumos şi urgent de făcut este cel de a se scufunda în apele noastre, pentru a ne aminti că realitatea noastră, cu toate luminile sale şi umbrele sale, poate să devină un loc de mântuire: „Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea!” (Mt 3,15).

Prima imagine a lui Dumnezeu pe care botezul lui Isus ne permite să o observăm este dezarmantă. În loc de a face – sau şi mai rău de a ne face – ceva, Dumnezeu preferă să permită ca mâinile noastre să-i facă ceva Lui. Este o alegere de mare încredere faţă de noi, care nu este lipsită de consecințe dramatice care vor deveni pe deplin evidente în momentul pătimirii, când Isus ni se va încredinţa nouă în tăcere, într-o disponibilitate completă de a suferi din iubire, până la moartea pe cruce.

Şi totuşi, chiar în acel eveniment atroce de durere nedreaptă şi nevinovată, se va face pe deplin vizibil motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu dorește „să se lase făcut” de noi cu o blândeţe pe atât de absolută pe cât de neînțeles pentru noi. Dacă păcatul a târât umanitatea noastră în întunericul individualismului, izolându-ne în frică şi privându-ne de comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalți, atunci mântuirea poate să vină numai prin cineva care se apropie de noi fără nicio teamă. Prima noastră nevoie – ceea ce în limbajul religios numim mântuire – nu este să fim schimbați, ci să se ajungă la noi.

Însă în această aparentă pasivitate a lui Cristos în botezul său este necesar să ştim să percepem şi o anumită acțiune a lui Dumnezeu, în care se manifestă una din trăsăturile cele mai singulare ale capacității sale de a iubi. Noi suntem obișnuiți să credem că a iubi înseamnă a vrea bine faţă de altul, făcând acest sentiment explicit prin vreun gest simbolic. Însă a iubi înseamnă şi – probabil mai profund – a vrea binele celuilalt. În această ultimă perspectivă, acțiunile care pot să-l pună mai mult pe celălalt în largul său nu sunt acelea care evidenţiază generozitatea noastră, ci acelea care îl ajută să nu se mai simtă nepotrivit şi marginalizat. Așadar putem înţelege această atitudine a lui Dumnezeu, al cărui prim instinct este „să se lasă făcut de noi”, ca o voinţă precisă de a vrea binele nostru, dând pur şi simplu precedență mai degrabă slăbiciunii noastre, decât forței sale.

Întreaga viaţă a lui Isus Cristos va fi marcată de această logică de atenţie faţă de aproapele şi plăsmuită dintr-un stil în care faţa celuilalt vine mai înainte de orice normă sau principiu abstract, aşa încât prețul de plătit, la sfârşit, este foarte mare. Cu prețul de a nu respecta cultul ebraic – care, ca orice sistem religios, riscă să subordoneze atenţia faţă de viaţă practicării legii – Isus va da mereu precedență oricui se află în slăbiciune, în suferinţă sau în păcat.

Începând activitatea sa de vindecare şi de mântuire de jos, în apele umanității noastre fragile, Isus a voit să pună compasiunea ca fundament al unei umanități în mod radical noi. Într-un episod, relatat în toţi sinopticii, compasiunea lui Isus, capabilă să-l pună mereu în centru pe celălalt, apare în mod incontestabil. După ce au mers să vestească Împărăția doi câte doi, cei doisprezece se reunesc în jurul Învățătorului pentru a-i spune tot ceea ce au făcut şi au învățat. Domnul intuiește că discipolii nu se află numai în nevoia de a se relata, ci şi de a nu se identifica prea mult cu lucrările tocmai săvârșite.

Atunci el le-a spus: „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au mers deci pe jos din toate cetăţile şi, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor. Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe (Mc 6,31-34).

Nevoia de a se odihni, pentru discipoli şi pentru Isus, era necesară, ba chiar sacrosanctă. Nimeni n-ar trebui să neglijeze vreodată această primă şi fundamentală atenţie faţă de sine însuși. Dacă ne lăsăm absorbiţi prea mult de responsabilități şi de roluri, riscăm să ardem umanitatea noastră, confundând exigența de a face bine lucrurile cu dorința de a face un adevărat bine celorlalți. Totuşi, această primă necesitate poate să fie pusă pe planul al doilea atunci când în faţa noastră este vreunul capabil să miște pe neașteptate măruntaiele compasiunii noastre. Dacă descoperim că avem în noi forţa de a sta deoparte, nu pornind de la nevoia de a ne simți utili, ci de la dorința, spontană şi liberă, de a împărtăși un pic din ceea ce suntem şi avem, atunci putem gusta o mare fericire. Nu este vorba de a ne simți buni – sau chiar mai buni decât ceilalți – ci de bucuria de a descoperi că Dumnezeu, Tatăl, reușește să aibă grijă cu adevărat de toţi, când fiii săi aleg calea solidarității şi logica milostivirii.

A trece prin încercare

Pentru a ne descoperi în măsură să dăm precedență celuilalt, trebuie să ne fie foarte clară şi suficient de asimilată o iubire în măsură să definească realitatea noastre drept ceva frumos şi bun. Este ceea ce i se întâmplă lui Isus, imediat ce trupul său se lasă scufundat de Ioan în apele Iordanului.

Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând spre el (Mc 1,10).

Imediat, tocmai când decidem să facem un pas de adevărată împărtășire pe pământul în care merg fraţii noştri şi surorile noastre în umanitate, facem şi un pas spre cerul lui Dumnezeu. Mai mult, aşa cum atestă relatarea evanghelică, se poate face chiar descoperirea extraordinară că cerurile – cele care păstrează originea şi destinul umanității noastre – nu se află sus, ci jos. Gestul baptismal al lui Isus revelează că numai o mișcare de înjosire în slăbiciunea şi în fragilitatea condiției umane ne deschide larg calea de acces la glasul şi la măreția lui Dumnezeu.

În faţa alegerii lui Cristos, care la botez exprimă voința de „a se lăsa făcut” de noi, dând precedență umanității noastre, cerurile, literalmente, se rup, ca o pânză incapabilă să rămână intactă aproape de o flacără vie. Sfâșierea cerului – acest loc care în limbajul biblic reprezintă sediul lui Dumnezeu – atestă că atunci când umanitatea noastră se descoperă capabilă de compasiune, cerul nu poate decât să facă o mișcare de apropiere de o asemănare cu noi profund dorită şi în sfârşit regăsită.

Spectacolul este rezervat lui Isus singur, nu celor prezenți, pentru că nu este vorba de un elogiu public, ci de o experienţă intimă şi de neuitat, rezervată celui care se lasă plăsmuit de iubire. Coborârea Duhului într-un mod vizibil şi tangibil, ca şi cum ar fi un porumbel, înseamnă că după botezul său Isus s-a perceput capabil să găzduiască şi să genereze o viaţă mai mare decât El, aceea a Tatălui şi a iubirii sale infinite faţă de omenire. A ne simți iubiți nu este numai o emoție, ci conştiinţa că suntem cu adevărat importanți pentru cineva, că suntem rodnici. Această maturitate afectivă, de care avem nevoie toţi, nu o obținem izolându-ne pe un piedestal, ci acceptând să ne amestecăm în viaţa celorlalți.

Şi din cer a fost un glas: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea” (Mc 1,11).

Glasul care vine din cer dezvăluie secretul vieţii noastre umane: de fiecare dată când trăim ca şi cum am fi „toţi fraţi” nu poate decât să reiasă şi identitatea noastră de fii iubiți de Tatăl. Este prezent tot misterul lui Dumnezeu în această scenă: Tatăl care face să coboare pe pământ iubirea sa, Duhul care îşi pune cortul său în umanitatea noastră şi, desigur, Fiul care a ales să împărtăşească în toate – în afară de păcat – carnea noastră muritoare.

După ce a făcut botezul său, Isus nu se opreşte în niciun mod în mângâierea tocmai experimentată. Ieșit din apă, Isus se lasă condus cu mare docilitate în urma unei alte, imprevizibile experiențe.

Şi, îndată, Duhul l-a dus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana (Mc 1,12-13a).

În timp ce Luca şi Matei se preocupă să elaboreze o relatare articulată a momentului de încercare în deșert, Marcu îi încredinţează cititorului o sinteză uscată şi esențială a ispitirilor lui Isus. În schimb ceea ce Marcu subliniază cu o anumită originalitate este modul, aproape violent, cu care Duhul îl împinge pe Isus în acest spațiu de verificare a voinţei sale. Verbul grec folosit (ekballō), care se poate traduce cu „a arunca afară” sau „a alunga”, este acelaşi pe care evanghelistul îl va folosi pentru a descrie alungarea diavolilor şi a duhurilor necurate din om prin acțiunea lui Isus (cf. Mc 1,34.39; 6,13; 7,26; 9,18) sau a discipolilor (cf. Mc 3,15; 6,13; 9,18.28).

Din moment ce Duhul este o forță invizibilă care orientează din adânc alegerile noastre şi acțiunile noastre, am putea spune că, după botezul său, Cristos simte nevoia de a se pune la încercare, pentru a asimila darul primit, făcând să devină alegerea botezului o mentalitate înrădăcinată şi nu numai elanul unui moment. Cu alte cuvinte, acceptă legea dură – dar necesară – a inițierii, fără de care orice elan al libertății noastre riscă să fie numai o iluzie. Noi, din păcate, tindem să evităm această punere la încercare de care are nevoie orice decizie adevărată. Să ne gândim că putem să ne aventurăm în marile cărări ale vieţii cu forţa bunelor sentimente, având încredere în capacitatea de a ști să ne adaptăm şi să ne organizăm. Să trecem peste experienţa obositoare a încercării, unde sensibilitatea noastră este dezvăluită şi învaţă să se purifice de iluzia rezultatului ușor şi de înşelarea scurtăturilor ieftine. Lumea noastră este bogată de tutorial, pentru a învăța să facem orice tip de acțiune, dar foarte săracă de persoane dispuse să se lase puse la încercare, pentru a verifica autenticitatea propriilor dorințe.

Matei şi Luca relatează trei tipuri de ispitire pe care le întâlnește Isus în pustiu. În diversitatea lor, încercările sunt unite de o anumită absolutizare a propriilor nevoi şi a propriei simțiri: hrană, bogăţie, putere. În Evanghelia sa, Marcu nu specifică ce ispite a înfruntat Isus, decât la jumătatea relatării, când Petru va fi cel care va fi apostrofat ca „satană”, în momentul în care va încerca să-l cruţe pe Învățător de suferința crucii. Încrucişând datele, am putea spune că, după botez, Isus a intrat într-un spațiu de probă, care a durat tot timpul existenței sale, pentru a asuma o umanitate dispusă să nu dea înapoi niciodată de la criteriul compasiunii şi al precedenţei în favoarea celuilalt.

Noi adesea trebuie să luăm decizii pentru care nu ştim după aceea să plătim prețul, încercăm să asumăm poziții pe care după aceea nu suntem capabili să le menținem. Motivul este foarte simplu: credem că putem să concurăm fără a ne antrena, vrem să gustăm rodul evitând procesul lent al maturării. Nu suntem gata să primim crucea ca moment de autentificare a dorinței noastre de a îmbrățișa o iubire mare. În „Tatăl nostru”, Isus îi învaţă pe discipolii din orice timp să încheie rugăciunea autentică prin curajul de a-i cere lui Dumnezeu să nu scutească de momentele de încercare, necesare pentru a ne face capabili de fidelitate şi profunzime („nu ne duce pe noi în ispită”), ci să ocrotim numai posibilitatea de a nu ne pierde pe noi înșine („ci ne mântuiește de cel rău”). De fapt, suntem pierduți nu atunci când suferim, ci atunci când renunțăm să acceptăm consecințele alegerilor pe care le-am făcut.

A rămâne în încredere

Ce i se întâmplă lui Isus după cele patruzeci de zile în pustiu? Care este rodul acestui timp de purificare şi de consolidare a voinţei sale pentru mântuirea lumii? Relatarea evanghelistului Marcu, despre acest punct, este deosebit de uscată, şi totuşi foarte intrigantă.

Acolo era împreună cu fiarele (Mc 1,13b).

La sfârşitul celor patruzeci de zile de ispitire, îl vedem pe Isus cu o capacitate mărită de a rămâne în realitate, chiar şi atunci când ea este locuită de prezențe amenințătoare şi neliniștitoare. Fiarele sălbatice cu care Isus pare că ştie că rămână într-un raport lipsit de frică – parcăî în cadrul unei armonii cosmice regăsite – sunt o imagine ambivalentă. Pe de o parte, pot să fie înțelese pur şi simplu ca animalele, acea parte a naturii faţă de care ne simţim superiori, dar de care avem o anumită teamă. Pe de altă parte, s-ar putea înţelege şi ca un simbol al tuturor forțelor de care, în realitate, ne simţim în mod potențial agresați: tensiunile, dușmanii răul.

În orice caz, vrem să înţelegem textul, să descoperim că încercarea din pustiu îi foloseşte lui Isus pentru a matura acea forță interioară necesară pentru a putea îmbrățișa propria misiune fără frica de a muri. Evanghelia foloseşte un verb la imperfect („era”) pentru a indica faptul că poziția câștigată de Isus trebuie să fie înţeleasă ca asumarea unui stil, nu ca scutire permanentă de o dificultate. Timpul – desigur – simbolic de patruzeci de zile este un mod de a spune că Isus a trebuit să antreneze inima sa să aleagă binele şi să refuze răul pentru toate zilele vieţii sale. Evangheliile relatează cum Isus obișnuia să iasă din casă dimineața devreme, pentru a se cufunda într-o rugăciune retrasă şi tăcută, în pofida nevoilor şi urgențelor mulțimilor care îl căutau. Obiceiul de a cultiva şi de a păstra un „pustiu interior” l-a făcut pe Isus un om capabil să fie în orice situaţie cu o mare pace, fără a se înspăimânta vreodată de ceva şi fără a se ruşina vreodată în faţa a orice şi a vreunuia.

Când Isus îi va trimite pe discipolii săi să vestească Împărăția, le va oferi indicații pentru a întrupa acest mod sobru şi încrezător de a fi în lume.

Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălţaţi cu sandale şi: „Să nu purtaţi două tunici!”. Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor!” (Mc 6,8-11).

Instruirile apostolice date de Isus vor să-i ajute pe discipoli să nu alunece prea ușor în capcanele paternalismului sau asistenţialismului. În pustiu, Isus a rezistat în faţa fiecărei ispite de autonomie şi de auto-afirmare, pentru a îmbrățișa o viaţă în care mântuirea poate să fie vestită şi experimentată numai ca rod al unei comuniuni de iubire alese în mod liber. Discipolii nu vor trebui să meargă prin lume cu superioritatea celui care are numai (şi întotdeauna) ceva de învățat pe alţii, ci cu umilinţa celui care are şi mult de ascultat şi de primit. Scopul vestirii este de a oferi altora ocazia de a manifesta ce comoară este ascunsă în umanitatea noastre: compasiunea, generozitatea şi primirea.

Iar îngerii îi slujeau (Mc 1,13b).

Înainte de a îmbrățișa slujirea de vindecare şi de mântuire în favoarea noastră, Isus învaţă în pustiu să nu-şi procure lucrurile de care are nevoie profitând de natura sa divină. Fidel faţă de logica botezului, preferă să rămână în ascultarea nevoilor umanității noastre pentru a învăța să le satisfacă fără machiaj şi fără înșelare. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi pentru asta: pentru a ne arăta câtă demnitate poate să fie în a primi lucrurile de care avem nevoie, renunțând la iluzia titanică de a trebui să le cucerim sau să le producem cu forţele noastre.

Odată acceptată provocarea unei vieți în care elementul încercării nu este accidental ci constitutiv, Isus este gata să elibereze toată speranţa de care inima sa este plină de se revarsă. Face asta exprimând în cuvinte cu interpretează el timpul şi spațiul vieţii umane.

După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Mc 1,14-15).

În toate Evangheliile vestirea Împărăției din partea lui Isus pornește chiar în momentul în care Ioan este arestat din cauza activităţii sale profetice. Isus preia ștafeta din mâinile – de acum legate – ale celui mai mare profet apărut vreodată în Israel. Marcat de această suferinţă, dar antrenat în pustiu să se încreadă în providența Tatălui, Fiul lui Dumnezeu începe să explice care este privirea sa asupra noastră, asupra istoriei şi asupra lumii.

În Evanghelia lui Matei îl vedem pe Isus proclamând Fericirile, adică interpretarea cea mai luminoasă şi eliberatoare a umanității noastre, reînnodată cu divinitatea prin Întrupare: suntem fericiți în măsura în care acceptăm ceea ce suntem şi ceea ce ajungem să fim. În relatarea lui Luca, vestea cea bună este explicată în sinagoga din Nazaret, unde Cristos anunță începutul unui „astăzi” în care toate speranțele conținute în Scripturi se realizează: dacă primim sărăcia noastră radicală, putem să ne simţim deja bogaţi de Împărăția lui Dumnezeu şi liberi de orice sclavie. În Evanghelia lui Ioan, vestea cea bună este anunțată în schimb printr-un fapt, restituirea vinului la o nuntă compromisă, drept confirmare a ceea ce profeții deja şopteau: pământul nostru nu va mai fi „abandonat”, ci pentru totdeauna „căsători” (cf. Is 62,4).

În Evanghelia lui Marcu anunţarea veștii bune este densă şi minusculă. În două cuvinte, Isus reușește să aprindă o lumină aşa de intensă şi strălucitoare încât poate alunga orice întuneric: timpul este plin, nu este de folos a aștepta unul mai favorabil, Împărăția lui Dumnezeu este la îndemână. Aceasta este prima şi radicala interpretare a realității la care Isus Cristos ajunge prin botez şi prin încercarea în pustiu. Nu lipsește nimic istoriei lumii, altminteri Dumnezeu n-ar putea să fie recunoscut ca Tată. În timp ce, în schimb, este Tată şi vrea să fie Tată pentru toţi. Primele cuvinte ale Cuvântului lui Dumnezeu în această lume au pretenția de a fi anularea dreptului de a rămâne perplecși sau dezamăgiți în faţa realității.

Nu este vorba de a diminua sau de a banaliza tot ceea ce, în istorie, lipsește, scârţâie sau este negat în mod evident de rău şi de nedreptate. Isus vede paharul realului plin de viaţă deoarece ştie cât de mult a decis Dumnezeu să se implice în istoria umană. Fiul cunoaște imensitatea iubirii Tatălui şi declară timpul împlinit – fără a fi încheiat – pentru că de acum încolo nimeni nu va fi vreodată aşa de orfan încât să nu poată primi adopția ca fiu al lui Dumnezeu.

Însă trebuie să ne convertim, adică să depășim un anumit mod de a gândi şi de a evalua lucrurile, încă prea concentrat asupra simţurilor noastre, asupra așteptărilor noastre şi asupra obişnuinţelor noastre. Este necesar să ne îndepărtăm de tristețe şi de resemnare, pentru a ne da seama că, în timp ce încă ni se întâmplă să suferim, să plângem şi să bâjbâim în întuneric, Dumnezeu a făcut ceva ce nu puteam să ne imaginăm: a venit să locuiască în mijlocul nostru. Vestea este minunată, dar greu de crezut. Este ca o mare vastă şi primitoare, în care trebuie să ne cufundăm cu calm şi să rămânem, învățând cu încredere s-o traversăm.

Concluzie

În acest Post Mare din Anul Sfânt al Jubileului suntem chemaţi să rămânem ancorați în Cristos, fiind siguri că găsim în El o referință trainică şi sigură pentru viaţa noastră. Semnul concret al adeziunii noastre la această speranţă este trecerea prin poarta sfântă, un gest care ne invită să intrăm tot mai profund în misterul vieţii lui Cristos. Botezul lui Cristos nu este numai un eveniment din viaţa sa, ci un semn care iluminează drumul fiecărui credincios, arătând unele mișcări existențiale pe care şi noi suntem chemaţi să le facem.

Prima mișcare este capacitatea de a ne descentraliza, adică de a ieşi din centrul de noi înșine pentru a lăsa spațiu celuilalt. Isus, intrând în apele Iordanului, se cufundă în condiția umană, împărtășind pe deplin fragilitatea şi istoria fiecărui om. Acest gest ne învaţă că adevărata comuniune cu alţii nu se construiește numai atunci când alegerile lor ne sunt plăcute sau comprehensibile, ci şi atunci când ne pun la încercare şi ne provoacă.

A doua mișcare este convertirea, înţeleasă ca un exercițiu continuu de verificare interioară. Botezul marchează o trecere: pentru Isus este începutul misiunii sale publice, pentru noi este invitaţia de a ne întreba dacă inima noastră a asimilat cu adevărat logica Evangheliei. Convertirea nu este numai o schimbare morală, ci o transformare profundă a modului nostru de a vedea, de a judeca şi de a iubi.

În sfârşit, a treia mișcare este probabil cea mai dificilă şi decisivă: a rămâne în realitate fără a o alunga sau a o sublima. Botezul lui Cristos îl cufundă în fluviul vieţii, fără a-i cruța tensiunile, încercările şi contradicțiile lumii. Şi  noi suntem chemaţi să rămânem tari în timpul nostru, cu complexitățile şi provocările sale, fără a evada sau a căuta refugii artificiale. Numai astfel putem recunoaște, chiar şi printre dificultăți, că drumul nostru este locuit de o prezență sigură: cea a lui Dumnezeu, care nu ne abandonează ci rămâne cu noi mereu.

Tată sfânt, care la botezul Fiului tău iubit ai manifestat bunătatea ta faţă de oameni, dă-le celor care au fost renăscuți în apă şi în Duhul Sfânt să trăiască în această lume cu evlavie şi dreptate pentru a primi ca moștenire viaţa veșnică. Prin Domnul nostru Isus Cristos.

pr. Roberto Pasolini

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu