„Fără îndoială trăim într-o situaţie marcat de multe critici”, însă Dumnezeu „conduce istoria: el ştie şi se îngrijește”. Aşa a actualizat arhiepiscopul Lazzaro You Heung-sik, prefect al Congregației pentru Cler, învățătura care izvorăște din mărturia sfântului Ioan Maria Vianney. Chiar în ziua comemorării liturgice a parohului de Ars, miercuri 4 august, prelatul a celebrat liturghia în capela dicasterului, repropunând celor prezenți figura sfântului patron al parohilor.

Arhiepiscopul s-a declarat convins că viitorul va fi plin de promisiuni şi a amintit că în timpul lui Vianney exista o criză profundă. De fapt, a existat Revoluția franceză şi „exercitarea religiei era puternic împiedicată”. Sătucul Ars, în care a fost trimis ca preot tânăr, „nu strălucea de credinţă şi de virtute”. Însă nimic şi nimeni „nu l-a putut opri”. Pentru el, a afirmat prelatul, „acel moment al istoriei nu era ora declinului, ci ora unui nou început”. Şi nu trebuia „să se plângă nici să se înspăimânte, ci să pornească la drum fără ezitări”. De fapt, acel sătuc era „ţara sa promisă”.

Experienţa lui Ioan Maria Vianney a oferit prefectului şi ocazia pentru a reflecta asupra modalităților noii „slujiri” pe care din 12 iunie a fost chemat de papa s-o desfășoare la conducerea Congregației. Calea sfântului paroh, a spus el, „nu era cea a eficienței şi a planificării la măsuță”. Nu era un preot „strălucitor, dimpotrivă”. De fapt, încă „de la studii i-a fost foarte greu”. Omenește vorbind, simţea „toată incapacitatea sa în faţa unei misiuni care părea mai mare decât el”. Linia sa de acțiune era „să se roage şi să iubească”. Să se roage, a explicat prelatul, „punând toată încrederea în Dumnezeu”, şi să iubească „interesându-se de fiecare persoană în parte, căutându-le acolo unde trăiau: în casele lor precum şi pe ogoarele pe care le cultivau ca agricultori”.

A fost un om „în ascultare: în ascultare profundă înainte de toate a lui Dumnezeu şi a glasului său, a voinţei sale”, şi după aceea în ascultare „a aproapelui său, în situațiile pe care le trăia”. Astfel Vianney, căruia, „datorită dificultăților sale în studii, la început i s-a negat facultatea de a spovedi”, a devenit unul „din cei mai mari duhovnici din toate timpurile”. Şi a fost, „pentru oameni, o punte spre Dumnezeu”.

Cu rugăciunea şi cu iubirea, parohul „îmbina o mare sobrietate a vieţii şi pocăința”. În loc de a pretinde de la alţii, „începea de la el însuși”. Şi toate acestea „în conştiinţa strivitoare a propriului nimic, aşa încât de mai multe ori a voit să fugă de la Ars”. Însă în acest nimic „a intrat năvalnic harul lui Dumnezeu. Şi astfel cuvintele sale şi predica sa au devenit simple şi dătătoare de viaţă”, iar celebrările sale „converteau persoanele, atingeau inima lor şi o transformau”.

Acesta este, a afirmat prefectul, „punctul de plecare al slujirii la care suntem chemaţi: să stăm în ascultarea lui Dumnezeu şi a poporului său”: să stăm în ascultare, „aşa cum a făcut Isus cu femeia canaaneeană”, şi să căutăm „un adevărat dialog şi cu acela care nu face parte din poporul celor aleşi”; în substanță, a fi goi „de noi pentru a fi plini de Dumnezeu”. Trebuie să învățăm să ştim să pierdem – „acesta este un pas pe care Dumnezeu l-a cerut de la mine în acest timp”, a destăinuit el – ceea ce până aici „am construit, siguranțele noastre şi certitudinile noastre, pentru a sta în ascultarea glasului lui Dumnezeu şi pentru a ne îndrepta cu hotărâre spre ţara promisă a fratelui, a surorii care se află în faţa noastră”. Fără a pierde, a insistat el, „nu se poate câștiga. Fără a muri, nu se poate trăi”. Asta „învaţă astăzi, încă o dată, parohul de Ars”.

Îndeosebi, există o dimensiune în care „în acest secol al XXI-lea suntem chemaţi să facem un pas înainte”. Se admiră, astăzi ca şi atunci, la sfântul paroh „un extraordinar exemplu de păstor, modelul preotului dăruit total oamenilor săi”. Arhiepiscopul a amintit că şi Conciliul al II-lea din Vatican, „cu ecleziologia sa de comuniune, ne invită ă lărgim privirea şi să-i vedem pe slujitorii hirotoniţi ca un trup”, adică „în preoțime, în comuniune fraternă, în unitate cu episcopul”. Şi învaţă să fie văzuți preoţii şi ca „fraţi între fraţi”, în sânul poporului lui Dumnezeu, „cu varietatea sa de vocaţii şi bogăția multiformă a diferitelor carisme”. Așadar, toţi credincioşii sunt chemaţi „să meargă împreună, slujitori hirotoniţi, călugări şi consacrate şi laici, ca Biserică sinodală”. Toţi „în primul rând să pună drojdia Evangheliei în fiecare context al vieţii umane”.

(După L’Osservatore Romano, 6 august 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu